Telefonul a sunat la ora unsprezece și jumătate noaptea. Daria abia adormise, ascultând respirația regulată a soțului ei, iar sunetul brusc al telefonului a făcut-o să tresară. Inima i-a început să bată mai tare — la această oră nu se aștepta la vești bune.
— Dan, — l-a împins ușor pe soțul ei. — Dan, trezește-te! Telefonul.
El sări din pat și apucă receptorul. Daria urmărea cu tensiune cum fața lui devenea mai palidă cu fiecare secundă.
— Cum adică… când? — întrebă încet. — Da… da… înțeleg. Vin imediat.
Dan a pus încet telefonul înapoi. Mâinile îi tremurau.
— Ce s-a întâmplat? — șopti Daria, intuind deja ce e mai rău.
— Petru și Natalia… — înghiți cu greu. — Un accident. Ambii. Pe loc.
Camera a fost cuprinsă de o tăcere apăsătoare, întreruptă doar de ticăitul ceasului. Daria îl privea pe Dan și nu putea să creadă.
Cu doar câteva zile înainte, toți stăteau împreună în bucătărie, beau ceai, iar Natalia împărtășea o rețetă nouă de prăjitură. Iar Petru, cel mai bun prieten al lui Dan încă din perioada studenției, povestea istorii despre pescuit.
— Dar Anastasia? — își aminti brusc Daria. — Doamne, ce se va întâmpla cu Anastasia?
— Era acasă, — Dan își punea rapid pantalonii. — Trebuie să merg, Daria. E nevoie să identificăm… și toate cele.
— Vin cu tine.
— Nu! — se întoarse brusc. — Alina va rămâne singură. Nu are rost să o speriem în miezul nopții.
Daria aprobă cu un gest. Soțul ei avea dreptate — nu merita să o implice pe fiica lor de doisprezece ani în această tragedie. Cel puțin deocamdată.
Toată noaptea nu a reușit să adoarmă. A umblat prin apartament, aruncând priviri frecvente la ceas. A verificat-o pe Alina, care dormea liniștită, cu o mână sub obraz, iar părul ei roșcat împrăștiat pe pernă. Atât de senină, atât de neajutorată.
Dan s-a întors dimineață — epuizat, cu ochii roșii.
— Totul s-a confirmat, — spuse el cu voce obosită, prăbușindu-se într-un fotoliu. — Impact frontal… cu un TIR. Nu au avut nicio șansă.
— Și ce se va întâmpla acum cu Anastasia? — întrebă încet Daria, oferindu-i soțului o ceașcă de cafea tare.
— Nu știu. I-a rămas doar bunica, undeva la țară. Bătrână, de-abia se mișcă.
Pentru câteva momente au rămas tăcuți. Daria privea pe fereastră la dimineața mohorâtă și rece. Anastasia, fina lui Dan, avea aceeași vârstă cu Alina lor. O fată senină, tăcută, mereu retrasă puțin.
— Știi, — începu Dan încet, — mă gândeam… Poate ar trebui să o luăm la noi?
Daria se întoarse brusc:
— Vorbești serios?
— De ce nu? Avem loc, o cameră liberă. Sunt nașul ei. Nu putem lăsa copilul să ajungă într-un orfelinat!
— Dar, Dan, este… este o decizie foarte serioasă. Trebuie să ne gândim bine la toate. Să ne sfătuim cu Alina.
— Ce e de gândit? — lovi masa cu pumnul. — Fata a rămas fără părinți! Nașul ei sunt eu! Nu aș putea să mă privesc în oglindă dacă lăsăm fata să sufere!
Daria își mușcă buzele. Desigur, avea dreptate. Dar totul se întâmpla atât de rapid, atât de brusc.
— Mamă, tată, ce s-a întâmplat? — vocea somnoroasă a Alinei i-a făcut pe amândoi să tresară. — De ce v-ați trezit așa devreme?
Și-au schimbat privirile. Momentul adevărului venise mai repede decât se așteptau.
— Draga mea, — începu Daria, — stai jos. Avem… vești foarte proaste.
Alina asculta în tăcere, iar ochii îi deveneau din ce în ce mai mari. Iar când tatăl său i-a spus că Anastasia va locui cu ei, deodată s-a ridicat brusc:
— Nu! — strigă ea. — Nu vreau! Să meargă la bunica!
— Alina! — o dojeni Dan. — Cum îți este rușine! Cineva a trecut printr-o tragedie…
— Și ce-mi pasă mie? — ochii îi scânteiară. — Nu sunt problemele mele! Nu vreau să împart casa cu ea! Și nici pe voi!
Alina a fugit din bucătărie, trântind ușa. Daria îl privi neputincioasă pe soțul ei:
— Poate că, într-adevăr, nu ar trebui să ne grăbim?
— Nu, — răspunse el ferm. — Decizia este luată. Anastasia va locui cu noi. Alina se va obișnui.
După o săptămână, Anastasia s-a mutat la ei. Tăcută, palidă, cu o privire stinsă. Aproape că nu vorbea, doar dădea din cap la întrebări.
Daria încerca să o protejeze. Îi gătea mâncărurile preferate și i-a cumpărat lenjerie de pat nouă cu fluturi.
Alina o ignora ostentativ pe Anastasia. Se închidea în camera ei, iar când dădea peste ea pe hol — se întorcea și trecea mai departe.
— Încetează să te porți așa! — îi spunea tatăl ei. — Ai puțină decență!
— Și ce fac eu acum? — răspundea Alina. — Pur și simplu nu o observ. Am acest drept! E casa mea!
Tensiunea în casă creștea cu fiecare zi. Daria se plimba între cele două fete, încercând să netezească colțurile aspre. Cu cât se străduia mai mult, cu atât era mai rău.
Până când au dispărut cerceii. Preferatele ei, din aur, cu diamante mici — cadou de la Dan pentru aniversarea de zece ani a căsătoriei.
— Ea i-a luat! — strigă Alina când Daria observă lipsa. — Am văzut-o intrând în dormitorul vostru când nu erați acasă!
— Nu este adevărat! — Anastasia vorbi pentru prima dată. — Nu am luat nimic! Nu sunt o hoață!
A izbucnit în lacrimi și a fugit în camera ei. Dan o privi sumbru pe fiica sa:
— Ai făcut asta intenționat, nu-i așa? Vrei să o distrugi?
— Dar spun adevărul! — Alina bătu din picior. — Ea pretinde! Se preface că este nefericită, dar de fapt…
— Destul! — o întrerupse Daria. — Să încetăm cu certe. Cerceii se vor găsi. Poate i-am pus eu undeva și am uitat.
Dar după trei zile, din cutie a dispărut un inel. Singura amintire de la mama Dariei.
— Ce, și acesta a dispărut de asemenea? — întrebă Alina cu răutate. — Sau ne vom preface că nu se întâmplă nimic?
Stătea în mijlocul salonului, cu mâinile pe șolduri — parcă o mică furie. Iar în ușă stătea Anastasia palidă, mușcându-și buzele și clipind des, ca și cum ar fi ținut lacrimile în frâu.
Daria își muta privirea de la o fetiță la alta. Și pentru prima dată în acele zile, simți că începe să înțeleagă ceva.
Daria stătea pe marginea căzii, rotind în mâini un flacon cu vopsea verde. Soluția simplă îi venise din întâmplare — tocmai înfășura un bandaj pe o tăietură a Anastasiei, când acest gând i-a trecut prin cap. Culoarea verde. La fel de persistentă ca o minciună și la fel de vizibilă ca adevărul.
Așteptând ca toți să adoarmă, scoase cutia cu bijuterii. Fiecare inel, fiecare cercel a fost marcat cu un mic punct verde.
— Ce fac? — șopti în întuneric. — Doamne, la ce am ajuns…
A doua dimineață, un colier a dispărut. La masă era liniște. Anastasia mesteca trist terciul de ovăz, Alina privea demonstrativ pe fereastră. Dan bea cafea cu fața posomorâtă.
— Fetelor, — Daria încerca să vorbească calm. — Arătați-mi mâinile.
Le-au privit surprinse.
— De ce? — ridică din sprâncene Alina.
— Doar arătați-mi.
Anastasia a fost prima care și-a întins mâinile deschise — curate, fără nicio urmă de punct. Dar Alina ezita.
— Nu voi arăta! — încercă să se ridice de la masă.
— Stai jos! — răsună vocea tatălui. — Arată-i imediat mâinile mamei!
Alina, cu buzele strânse, și-a întins mâinile. Pe vârful degetelor se aflau mici puncte verzi.
În bucătărie a căzut o liniște apăsătoare. Se auzea cum ceasurile ticăiau pe perete, cum apa curgea prin țevi, cum Dan respira greu.
— Tu… — tremura de furie.
