Îmi amintesc că m-am născut de parcă aș fi avut deja patru ani…
Nu îmi amintesc nimic. Nu vreau să-mi amintesc nimic. Vreau să uit ceea ce uneori îmi trece prin minte.
Parcă m-am născut având deja patru ani. Mult timp n-am reușit să înțeleg ce se întâmpla cu mine. O ceață gri îmi învăluia și ascundea copilăria timpurie. Totul era într-un fel de întuneric, posac și rău… Un sentiment constant de neputință și plânsul neîncetat al frățiorului meu. Vrea să mănânce tot timpul. Și plânge. Îmi amintesc plânsul lui și acum.
Văd un copil plângând pe stradă și inima mi se oprește. Îi privesc fața — nu, nu e slab, are o covrigă în mână. Mă uit la mama lui — frumoasă, tânără, bine îmbrăcată… trează! Atunci, de ce plângi?! Ai tot ce îți trebuie! Parcă îmi vine să-i strig băiețelului — stai, nu mai plânge, oprește-te! Nici măcar nu realizezi cât de norocos ești! Îmbrățișeaz-o pe mama ta și nu-i da drumul niciodată!
Cel mai mult pe lume mi-e frică să-mi pierd mama. Pe mămica mea, cea la care m-am născut, când aveam patru ani.
Îmi amintesc cum așteptam mama și bunica biologică la orfelinat. Îmi amintesc ziua când bunica a venit. Nu mâncasem dulciuri și i le-am dat ei, i-am cerut să i le dea lui Ionuț. Le-a luat. După o săptămână mi le-a adus ca tratativă… doar jumătate. Și pentru asta eram bucuroasă. Bunica zise: „Așteaptă-mă” și apoi nu am mai văzut-o niciodată.
„Binevoitorii” mi-au spus că e puțin probabil să mă ia cineva. Mama bea, bunica bea, tata a zis că nu sunt copilul lui. Nici o familie adoptivă nu mă va lua, fiindcă am un „accesoriu” — Ionuț, fratele meu, care e bolnav. Nimeni nu vrea copii bolnavi.
Am înțeles imediat totul. N-am mai așteptat, știam că nimănui nu-i pasă de mine. Dacă nici măcar cei de sânge nu vin să mă ia, înseamnă că sunt rea. Cea mai rea fetiță din lume. Totul e din vina mea! Pentru că nu reușeam să îmi potolesc fratele mereu plângând, ne-au luat de acasă. Sunt pregătită pentru orice pedeapsă.
Când nu aștepți și nu speri — ți se pare mai ușor. Totul în jur devine indiferent. Nu-mi păsa ce mănânc, ce beau, cum sunt îmbrăcată, unde mergem și de ce. Am adormit, dar nu am dormit — am murit. Întâi înăuntru, apoi trupul meu, susținându-mă, nu a vrut să mai trăiască.
Eram atât de nefericită. Mă durea. Dar meritam asta. Injecții, perfuzii, pastile și liniște… o liniște prelungită și obositoare. Brusc, respirația cuiva lângă ureche. O voce. Deodată mi-am simțit cald și confortabil. Am deschis ochii. Cineva mă ținea în brațe. Fără grabă, cu blândețe, dar foarte strâns. Cineva mă legăna și îmi șoptea ceva neclar.
Nu-mi pot aminti, fie că era un cântec, fie o rugăciune. Am închis repede ochii. Dacă acesta este un vis și va dispărea. Nu, nu! Visule, nu pleca! Acum mă simt atât de bine!
Acest moment îl țin cel mai bine minte. Era prima mea întâlnire cu mămica. Fiul ei s-a îmbolnăvit. În spital, Mihai s-a însănătoșit, s-a culcat. Mama l-a culcat și, învelindu-mă în jacheta ei, mă legăna în brațe. Îmi amintesc mâinile ei, mângâindu-mi părul și trăgându-mi-l de pe față. Îmi amintesc mirosul ei, șoapta de la ureche.
Îmi amintesc cât am fost de speriată să deschid ochii. Cum lacrimile îmi curgeau trădătoare pe obraji și cum mama le ștergea cu palma moale. Apoi lacrimile ei au început să cadă pe mine. Îmi amintesc cum am început să urlu… nu să plâng, ci să urlu ca un cățeluș. Durerea din mine a țâșnit în cel mai nepotrivit moment. Fără să deschid ochii, urlam. În toată secția spitalului. Medicii au venit și m-au luat de lângă mămica. Nu-mi puteam ierta că nu am rezistat, căci dacă aș fi tăcut, îmbrățișările ar fi continuat pentru totdeauna.
Următoarea oară când am văzut-o pe mama a fost la „Avise”. Vizitele mamei mele au fost foarte dificile. Mă străduiam din greu să nu cred și să nu o aștept. Sau poate pur și simplu nu înțelegeam nimic. Acum este greu de spus.
Într-o dimineață, mama m-a luat acasă. Atât de frumoasă nu am fost niciodată. Aveam totul nou. Rochie, colanți, pantofiori, pulover și chiar lenjerie. În acea zi ne-am abandonat trecutul pentru totdeauna.
În noua mea viață aveam totul. Paturi și mese, perne și jucării, un dulap plin cu haine frumoase și cărți minunate. Erau Mihai și Lia. Doar Ionuț lipsea… Pentru o vreme, mi-era frică să mă mișc. Încercam să vorbesc și să mănânc cât mai puțin. Voiam să-i plac mamei și tatălui, sau cel puțin să nu îi deranjez. Nu știam cum ar trebui să mă comport. Și așteptam să fie rău. Când urma să mă prindă pedeapsa. Totul s-a schimbat când mama mi-a spus că niciodată și pentru nimic în lume nu mă va da nimănui!
Indiferent ce aș fi făcut. Mi-a zis că sunt copilul ei, iar ea mama mea. Și asta nu-i hotărârea noastră, ci a destinului. Și destinul știe mai bine. Așa că, a zis mama, hai să ne distrăm! Câte grămezi de frunze de toamnă am împrăștiat în acea zi! Părinții ne îngropau pe mine și pe Mihai în frunze. Mama a împletit cununițe colorate pe capetele noastre și am devenit asemănătoare.
Ionuț a apărut în casă pe neașteptate. Nu l-am recunoscut și nici mult timp nu am fost convinsă că este fratele meu. Când am realizat cine este, m-a apucat oroarea. Dacă o să plângă, să facă năzbâtii, să facă gălăgie?! O să ne ia de aici. Îl imploram pe Ionuț să fie mai liniștit, nu plecam de lângă el să nu facă vreo prostie. Și dacă făcea, mama nu o observa. Și mereu ceva se întâmpla cu Ionuț. Fratele meu era șchiop, nu-i mergea bine o mână. Scăpa și spargea totul, iar mama doar râdea și îl îmbrățișa. Curând am realizat că nici Ionuț nu risca alungarea și m-am mai liniștit.
Orice minut liber încerc să îl petrec cu mama. Stăm și vorbim ore în șir despre una și alta. Îmi amintesc cum într-un grup mare, prietenele mamei povesteau la ce greutate și înălțime s-au născut copiii lor. Cum i-au văzut pentru prima oară. Simțeam cum mi se mișcă pământul sub picioare. Nu puteam respira.
Mama a zâmbit și a spus că Mihăiță s-a născut de 3800 grame și 52 cm, Măruța de 3200 grame și 47 cm, iar Ionuț de 2700 grame și 45 cm, iar Lilița de 2100 grame și 44 cm și a povestit cum ne-a văzut pentru prima dată, cât de minunați și scumpi eram și ce a simțit. Mi-am dorit atât de mult să fie adevărat, încât curând am crezut în această minunată poveste și am înlocuit amintirile grele cu ea.
Mama adesea mă legăna, îmbrăcată ca un bebeluș. Iubesc acele momente. Și chiar și acum, când ceva mă neliniștește, mă așez lângă mama, îi iau mâna și realizez că nu există nimic mai drag decât acest miros, acest zâmbet bun, această privire grijulie. E uimitor, dar oriunde aș fi, orice aș face, văd ochii mamei mele. Pot fi veseli, triști, bucuroși sau îngrijorați, obosiți sau strălucitori. Și mereu iubitori! Mama mă privește cu mândrie sau cu grijă… dar niciodată indiferent sau cu reproș. Eu, sau mai bine zis, noi toți, ne străduim să semănăm cu mama noastră. Și ne dorim ca toți copiii din lume să vadă ochii mamei mari așa.
Autor: Mădălina Afonasie.
