Noroc Chior
Ruxandra avea un câine, un soț și un vecin pe nume Ilie Lenciu. Seara, Ruxandra își scotea câinele la plimbare, iar vecinul Ilie se plimba singur. Se învârteau în jurul blocului și povesteau.
– Arăți cam obosit, Ilie, spunea grijulia Ruxandra. – Parcă ești un floare care nu a fost udată de mult. Totul pentru că nu ești însurat. Ieri nu erai însurat, azi la fel… Mă tem că și mâine te voi vedea tot necăsătorit.
– Ba bine că nu! – făcea Ilie din cap, gândindu-se la ale sale. – Poate că aș aduce acasă o femeie, dar nu se ivește ocazia potrivită.
– Aștepți mereu o întâmplare fantastică! – răspundea Ruxandra, controlând câinele. – Dar așa poți aștepta până la sfârșitul lumii. Eu am o verișoară îndepărtată, care nu este deloc măritată…
– Lasă cu verișoara ta minunată, – replica Ilie cu un oftat. – Nu mă îndoiesc de calitățile ei minunate, dar fericirea nu se forțează!
Își continuau drumul, iar câinele era fericit, vecinul morocănos, iar Ruxandra amuzată de dialogul lor.
– De ce nu încerci să iei inițiativa, Ilie? – întreba ea. – De ce metodele clasice „văzut, cunoscut, îndrăgostit” nu te atrag?
– Pentru că un secol de experiență dovedește că cele mai extraordinare evenimente se întâmplă din întâmplare! – susținea vecinul citit. – Gândește-te la istorie. Columb a descoperit America întâmplător. Chimicul Plânchet a inventat teflonul din greșeală. Fizicianul Röntgen a descoperit radiațiile tot întâmplător…
– … și Ilie Vasile Lenciu s-a căsătorit din greșeală? – râdea Ruxandra. – Bravo! Ai fi demn să continui această listă onorabilă.
– Să mă însor cu prima femeie doar ca să umplu golul din buletin – nu e nevoie de multă minte, – mormăia vecinul încăpățânat. – Dar nu e calea mea. Norocul trebuie să fie dirijat de întâmplare!
– Respiră, Ilie! – îi răspundea Ruxandra. – Respiră adânc cât suntem afară. Mi-e milă să te văd așa. Paliid, cu ochii roșii… Uite, soțul meu e însurat cu mine și e rumen și vesel.
Ilie respira ascultător. Din ferestrele blocului venea lumină și forme fluturau sub picioarele lor, cu nuanțele draperiilor.
– Mergem bine la plimbare! Dar verișoara mea… – arunca din nou piatra Ruxandra.
– Fără verișoare! – gesticula Ilie. – Uită de ea! Sunt sigur că dacă mă târăsc la vreo întâlnire, nu va ieși nimic. Fără întâmplări, fără surprize. Și nu voi simți acel „wow, ce noroc!”
– Verișoara mea te-ar contrazice, – spunea Ruxandra. – Dar s-o lăsăm în pace, dacă tu insiști așa. Respiră, Ilie, respiră.
– Tu râzi de „norocul chior”, dar tu? – insista Ilie. – Adu-ți aminte, tu nu l-ai căutat pe soțul tău, nu-i așa? El nu te căuta. Dar v-ați întâlnit neașteptat, v-ați îndrăgostit și v-ați căsătorit. Așa-i?
Ilie a lovit în plin, iar Ruxandra nu avea nimic de obiectat.
– Da, eu și Eugen ne-am întâlnit întâmplător, – admitea ea, schimbând lesa. – Chiar ridicol. Ți-am povestit? Aveam douăzeci de ani și m-am dus la patinoarul din oraș…
– Să ghicesc! – a întrerupt-o vecinul. – Viitorul tău soț a venit și el la patinoar, și v-ați întâlnit? Poate nu v-ați ocolit pe gheață și ați căzut grămadă. Și apoi ați devenit prieteni?
– Din păcate, dragă analist, a fost altfel! – spunea Ruxandra. – Am fost la patinoar, însă viitorul meu soț nu a venit.
– Ciudat, – a spus Ilie. – Atunci unde l-ai întâlnit?
– După patinoar, – explica Ruxandra. – Am pierdut autobuzul și mergeam pe jos, cu patinele pe umăr. Prin curți am alunecat lângă mașina lui Eugen. Am căzut cu fundul pe asfalt și am țipat, iar patinele au zburat sub roata lui.
Ilie a pocnit din degete – imaginea se contura perfect.
– Vezi cum norocul chior s-a lipit de tine! – jubila el. – Puteai să nu mergi deloc la patinoar în ziua aceea, nu-i așa?…
– Nici nu voiam să merg, – a recunoscut Ruxandra. – Dar m-am certat cu prietenul anterior și am vrut să ies singură.
– Vezi! – triumfa Ilie. – O mulțime de factori întâmplători. Puteai să nu te cerți cu el. Să nu mergi la patinoar. Să nu pierzi autobuzul și nu ai fi mers pe jos… În cele din urmă, puteai să nu cazi și să treci pe lângă Eugen necunoscut și să dispari în noapte…
– Ai dreptate, – spunea Ruxandra. – Dar așa s-a întâmplat. Am căzut pe fund, am țipat, iar Eugen…
– … a sărit în ajutor întrebând: „Ești bine?” – a ghicit Ilie.
– Nu. A venit și a spus: „Domnișoară, n-ați pierdut cumva patinele?” Iar eu i-am spus: „Nu-i amuzant, prostule!” Iar el a replicat: „Sama ești!” – și în cele din urmă ne-am trezit împreună în pat.
Nu era nevoie de mai mult pentru Ilie Lenciu. Căsătoria Ruxandrei și a lui Eugen era o dovadă clară a superiorității întâmplării în fața unei scopiri planificate.
– Destinul îi aduce împreună pe cei care trebuie! – a spus Ilie. – Știi, vecină, lucrez la o formulă de întâlniri cu femeile.
– Și de aceea ai stat noaptea la calculator? – a întrebat Ruxandra. – De aceea ești alb ca o foaie de aluat. Aș înțelege dacă ai căuta fete pe internet, dar tu ai alte scopuri.
– Întâlnirile online? – a râs Ilie. – Puerilitate pură. Țin minte că am văzut o fată frumoasă acolo. Fața ei părea plină de mister, iar în zâmbet parcă se ascundea o tristețe neîmpărtășită.
– Ce romantic! – a zâmbit Ruxandra. – Dacă nu eram măritată, aș fi picat eu la picioarele tale, cu tot cu câine. Dar nu pot. Totuși, verișoara mea…
– Fără verișoare! – a tăiat Ilie. – Așadar, am scris acelei fete frumoase: „Era la mare, unde spuma era dantelă, unde rar trecea o caleașcă de oraș…”
– Și ea ce a zis?
– Acest înger mi-a răspuns în stilul Taniei lui Oneghin: „Ce, ești prost de tot?” Și am înțeles că nu e cazul potrivit.
Ruxandra a râs, în timp ce câinele schelălăia melodios lângă ea.
– Eu am minte matematică! – ridică Ilie un deget moralizator. – Noaptea, la muncă, calculez probabilitatea unei întâlniri neașteptate cu o femeie pe care o voi iubi. Încă nu am mari succese, dar odată și odată se va întâmpla. O întâlnire întâmplătoare, o problemă întâmplătoare, un început întâmplător al unui ceva măreț…
– Îți doresc din suflet să întâlnești cât mai curând norocul chior! – spunea Ruxandra.
Și s-au despărțit. Ruxandra s-a dus să-și hrănească copiii, câinele și soțul, iar Ilie să-și zgândărească creierul și să calculeze formula iubirii întâmplătoare.
Seara aceasta Ilie a ieșit din nou să ia o gură de aer proaspăt. Ruxandra și câinele ei nu erau la scara, dar o fată trecea pe bicicletă. Neatența a făcut-o să intre cu roata într-o groapă, și cu un țipăt a căzut drept la picioarele lui Ilie.
Poate că Ilie era un tocilar, dar niciodată nu a fost un insensibil. Imediat a sărit să ajute biciclista. Avea ochi albaștri ca cerul, păr auriu și picioare zvelte.
– Atenție! – a zis Ilie, ajutând-o să se ridice. – De ce cazi pe trotuarul tare? Așa riști să strici bicicleta…
– Din întâmplare, – a făcut o grimasă fata cu ochi albaștri ca cerul, ținându-se de genunchi. – Nici nu vroiam să trec prin curtea asta! Nu sta ca un ciot, ajută-mă. Oh, cum îmi amețește capul… Sunt Ariadna, îmi pare bine!
Ilie a avut grijă de fata accidentată pe o bancă, apoi i-a reparat bicicleta. Se părea că Ilie era teribil de bucuros de fata căzută la picioarele lui. Ea se încadra perfect în teoria întâlnirilor întâmplătoare.
Ruxandra îi urmărea de după perdea. Știa că verișoara Ariadna a rupt două fuste și a făcut cinci vânătăi până a învățat să cadă frumos și la momentul potrivit de pe bicicletă…
