Fericita întâmplare
Marga avea un câine, un soț și un vecin cu numele Ilie Lungu. Seara, Marga își plimba câinele, iar vecinul Ilie se plimba singur. Se învârteau în jurul blocului și povesteau.
– Arăți cam rău, Ilie, – spunea grijulie Marga. – Ca o floare uitată fără apă. Și asta pentru că nu ești însurat. Ieri nu erai însurat, azi la fel… Mă tem că și mâine tot necăsătorit o să te văd.
– Exact așa va fi! – dădea din cap vecinul, gândindu-se la ale lui. – Poate că aș aduce o femeie acasă, dar nu am găsit încă ocazia potrivită.
– Tot aștepți întâmplări fantastice! – insista Marga, controlând câinele. – Dar așa poți să aștepți până la adânci bătrâneți. Eu am o verișoară mai îndepărtată, care tot nu e măritată…
– Lasă-mă cu minunata ta verișoară, – oftează Lungu. – Nu mă îndoiesc de calitățile tale bune de rudă, dar fericirea nu se forțează.
Ajunseră din nou în jurul blocului. Câinele era vesel, vecinul mohorât, iar Marga se distra de conversație.
– De ce nu iei inițiativă, Ilie? – îl întreba ea. – De ce nu îți plac metodele clasice „văzut-cunoscut-îndrăgostit”?
– Pentru că experiența trecutului demonstrează: cele mai importante evenimente se întâmplă doar din întâmplare! – răspundea vecinul citit. – Uită-te la istorie. Columb a descoperit America din greșeală. Chimistul Plunkett a inventat teflonul accidental. Fizicianul Röntgen a descoperit radiațiile întâmplător…
– … și Ilie Lungu s-a însurat întâmplător? – râdea Marga. – Bravo! Ai fi un continuator demn al acestei liste onorabile.
– Să mă însor cu prima întâlnită doar ca să-mi umplu pașaportul – nu e pentru mine, – se plângea vecinul. – Întâmplarea trebuie să aibă rolul principal!
– Respiră, Ilie! – îl îndemna Marga. – Respiră adânc, cât ești afară. Mi-e milă de tine. Palid, cu ochii roșii… Uite, soțul meu e însurat cu mine – și de aceea e vesel și sănătos.
Vecinul asculta și respira adânc. Din ferestrele blocului cădea lumină, iar sub picioarele lor tremurau pătrate galbene și roz, care înghițeau nuanțele draperiilor.
– Ce plimbare frumoasă avem! Dar, verișoara mea… – continua Marga conversația.
– Fără verișoare! – ridica mâinile Ilie. – Uit-o! Sunt sigur că dacă mă va prezenta cineva cu forța – nu va ieși nimic. Nu va fi întâmplare, nu va fi surpriză. Nu va mișca nimic în mine. Și nu voi spune „wow, uite ce noroc”.
– Verișoara mea ar fi contrazis, – spunea Marga. – Dar fie, las-o în pace, cum dorești. Respiră, Ilie, respiră.
– Râzi de „întâmplările fericite”, dar tu? – continua insistent Lungu. – Amintește-ți de tine, nu ți-ai căutat soțul, nu-i așa? Și nici el pe tine. Dar v-ați întâlnit pe neașteptate, v-ați iubit, v-ați căsătorit. Nu-i așa?
Ilie atinsese un punct sensibil, iar Marga nu avea cum să răspundă.
– Da, ne-am întâlnit din întâmplare, – admitea ea, netezind lesa. – Chiar aiurea. Ți-am povestit? Aveam douăzeci de ani și am mers la patinoarul din oraș…
– Lasă-mă să ghicesc! – o întrerupe vecinul. – Viitorul tău soț a venit și el acolo și v-ați ciocnit? Poate nu v-ați ferit pe gheață și ați căzut împreună. După asta ați devenit prieteni?
– Din păcate, dragă analistule, nu a fost așa! – spunea Marga. – Eu am mers la patinoar, dar viitorul meu soț nu a venit…
– Ciudat, – spunea Lungu. – Și atunci unde l-ai prins?
– După patinoar, – explica Marga. – Am pierdut autobuzul și am mers pe jos cu patinele pe umăr. Tăind calea prin curți, am alunecat lângă mașina lui Jan și am căzut, iar patinele au zburat sub roțile lui.
Ilie pocnea din degete – imaginea se potrivea perfect.
– Vezi, câte întâmplări fericite au concurat! – triumfa el. – Căci puteai să nu te duci la patinoar în acea zi, nu-i așa?…
– Nu intenționam să merg, – recunoștea Marga. – Dar m-am certat cu iubitul anterior, seara a fost compromisă, voiam să mă relaxez singură.
– Așa e! – jubila Ilie. – O grămadă de factori întâmplători. Ai fi putut să nu te cerți cu prietenul. Ai fi putut să nu mergi la patinoar. Ai fi putut să nu pierzi autobuzul și n-ai fi mers pe jos… În cele din urmă, ai fi putut să nu cazi, să treci pe lângă Jan fără să te oprești…
– Ai dreptate, – spunea Marga. – Dar așa s-a întâmplat. Am căzut și am vuit, patinele au zburat, iar Jan…
– …a venit să te ajute întrebând: „Este totul în regulă?” – ghicea Ilie.
– Nu. S-a apropiat și a spus: „Domnișoară, nu cumva ați lăsat patinele aici?” Iar eu i-am spus: „Nu e amuzant, prostule!” La care el a răspuns: „Ba chiar tu ești proastă!” – și în final ne-am trezit în același pat.
Mai mult Ilie Lungu nu avea nevoie. Căsnicia dintre Marga și Jan era dovada clară a supremației întâmplării jucăușe asupra direcției deliberate și plictisitoare.
– Soarta îi aduce pe cei care trebuie să se întâlnească! – afirmă Ilie. – Știi, vecină, lucrez la propria mea formulă de întâlniri cu femeile.
– Și pentru asta tot stai noaptea în fața calculatorului? – îl mustra Marga. – De aceea ești palid ca o felie de brânză. Aș înțelege dacă ai căuta fete pe net, dar tu ai alte scopuri.
– Întâlniri online? – Ilie pufni disprețuitor. – O copilărie curată. Țin minte că am văzut acolo o fată cu un chip plăcut. Fața ei mi s-a părut plină de delicatețe și mister, iar în zâmbetul ei am ghicit tristețe neîmpărtășită.
– Cât de romantic! – îl lăudă Marga. – Dacă n-aș fi căsătorită, aș cadea la picioarele tale împreună cu câinele. Dar nu pot. Totuși, am o minunată verișoară…
– Fără verișoare! – tăia Ilie. – Așa că, văzând frumoasa în rețea, i-am scris: „Era la mare, unde pânza fină, rar trecea câte un trăsură din oraș…”
– Și ea?
– Acest înger mi-a răspuns ca Tatiana din romanul lui Oneghin: „Da ce, ești tâmpit de tot sau ce?” Și am înțeles că nu era întâlnirea potrivită.
Marga râdea cu tot cu câinele, care lătra muzical alături de ea.
– Am o minte matematică! – Ilie ridică degetul moralizator. – Noaptea, în fața biroului, calculez probabilitatea unei întâlniri întâmplătoare cu o femeie pe care aș putea să o iubesc. Deocamdată, reușitele sunt modeste, dar, într-o zi, se va întâmpla. O întâlnire neașteptată, o întâmplare neașteptată, un început neașteptat al unui lucru măreț…
– Îți doresc sincer să întâlnești rapid acea întâmplare fericită! – spuse Marga.
Și s-au despărțit. Marga să-și hrănească copiii, câinele și soțul, iar Ilie să-și forțeze mintea și să calculeze formula iubirii întâmplătoare.
***
Astă-seară, Ilie a ieșit și el să ia o gură de aer proaspăt. Marga și câinele ei nu erau la intrare, dar o fată trecea pe bicicletă. Neatentă, a nimerit cu roata într-o groapă și a căzut cu un țipăt chiar la picioarele lui Ilie.
Poate că Ilie era morocănos, dar nu era niciodată lipsit de inimă. A sărit imediat să o ajute pe biciclistă. Fata avea ochi albaștri ca nu-mă-uita, păr auriu și picioare zvelte.
– Atenție! – spuse Ilie, ajutând-o să se ridice. – De ce aluneci pe trotuarul dur? Așa îți strici și bicicleta…
– A fost din întâmplare, – se strâmbă fata cu ochii albaștri, ținându-se de genunchi. – Nici nu voiam să trec prin acest bulevard! Nu sta ca un stâlp, oferă-mi un umăr! Ah, cum se învârte capul… Să ne cunoaștem: numele meu e Adriana!
Ilie a îngrijit-o pe fata căzută pe o bancă, apoi i-a reparat bicicleta. Din câte se părea, Ilie Lungu era foarte încântat de străina căzută înaintea lui. Ea se potrivea perfect în teoria sa despre întâlnirile întâmplătoare.
Marga îi privea de după perdea. Știa că verișoara sa Adriana a rupt două fuste și a acumulat cinci vânătăi până să învețe să cadă elegant și la momentul potrivit de pe bicicletă…
