Acum cinci ani, vecina mea, baba Viorica, și-a înmormântat soțul, un veteran de război, rămânând complet singură. Nu avuseseră copii. Bătrâna își amintea mereu de al său Mitică.
S-au căsătorit chiar înainte de izbucnirea războiului. După aceea, Mitică a plecat pe front, iar loiala să soție, Viorica, l-a așteptat cu nerăbdare. Mitică s-a întors viu, dar fără mâna stângă. Își iubea soția și o prețuia enorm. Îi jurase că o va proteja mereu de rele, dar nu a reușit să-și țină promisiunea. A murit și a lăsat-o singură!
Chiar în ziua aniversării morții lui, la poarta ei a apărut un motan negru şi mare. Se ivise noaptea, parcă din senin, și mieuna jalnic lângă ușă. Afară viscolea, vântul bătea puternic, dar, în mod uluitor, baba Viorica a auzit mieunatul. Ieșind, a văzut pisica necunoscută și, înduioșată, a lăsat-o să intre în casă și chiar i-a pus un blid cu lapte.
Motanul, cu un aer mândru și independent, a refuzat laptele și a început să exploreze camerele. După ce a inspectat atent casa, s-a așezat pe perna stăpânei, a început să toarcă și adormi imediat.
Baba Viorica, dintr-un motiv anume, nu l-a alungat afară și s-a culcat lângă el. Dimineață, l-a privit mai atent. Îngrijit și bine hrănit, nu părea deloc o pisică vagabondă! Negru ca tăciunele, cu ochi verzi uriași și o privire îndrăzneață. Mai mult de atât, la laba stângă din față îi lipseau degetele. Ca și cum ar fi fost smulse.
“Exact ca la Mitică al meu!” oftează bătrâna. Între timp, motanul sări lin pe genunchi și începu să toarcă.
“Trebuie să-ți dau un nume… poate Vasile?” mormăi ea mângâindu-l și scărpinându-l după ureche. Motanul tresări și privi pe Viorica în așa fel, încât bătrâna rămase perplexă.
OCHII LUI ERAU DE OM! NU “CA DE OM”, CI DE OM!
“Am înțeles. Nu-ți place “Vasile”. Atunci poate Timotei? E un nume bun!” spuse ea încercând să-și recâștige calmul. Motanul mârâi nemulțumit, sări de pe genunchi și începu să zgârie tapițeria canapelei.
“În regulă, în regulă. Nu-ți voi da un nume acum. O să fii doar Motanul. Doar lasă canapeaua în pace” îi zise bătrâna cu amabilitate. Murmurând ceva neînțeles, Motanul îi respectă rugămintea și părăsi încăperea cu demnitate.
Așa au început să trăiască împreună: baba Viorica și Motanul. O vizitam frecvent pe bătrână și mi-a povestit lucruri uimitoare despre Motanul ei!
În primul rând, Motanul o vindeca. După moartea soțului, bătrâna suferise un infarct, iar inima ei era agitată. Dar când se întindea să se odihnească, Motanul apărea imediat. Se cuibărea pe pieptul ei, torcea și adormea. Și durerea dispărea ca prin minune!
Odată, s-a întâmplat ceva cu totul neobișnuit! Baba Viorica se întinsese să se odihnească. Motanul, torcând, adormise lângă ea. Cineva a bătut la ușă. Ridicându-se, bătrâna a mers să deschidă. Motanul a urmat-o. Era Viorel, bețivul și scandalagiul satului. Împingându-și piciorul în uşă şi înjurând grosolan, acesta a cerut bani de băutură. Bătrâna a încercat să-l refuze, dar nemernicul insista și devenea tot mai agresiv. Ajunsese să o insulte murdar și să-i batjocorească amintirea soțului decedat.
Motanul deodată mârâi și se aruncă asupra intrusului. Viorel îl izbi, dar Motanul sări din nou, și aproape că-i mușcă gâtul. După ce înjură violent, Viorel cedă și plecă. Motanul, aruncându-i o privire semnificativă cu OCHII SĂI DE OM, a ridicat coada și s-a retras în casă.
Într-o zi, baba Viorica avusese intenția să meargă la primărie în legătură cu lemnele și m-a rugat să o însoțesc. Ne-am dus cu autobuzul spre oraș. Am fost de acord și, luându-mi liber de la serviciu, m-am dus la ea dimineața devreme. Bătrâna stătea pe pat în hainele de casă, având o expresie derutată și chiar copleșită.
“Baba Viorica, de ce nu sunteți gata? Haideți, poate prindem o ocazie,” am spus eu. “Draga mea, nu mă duc. Iartă-mă,” a spus ea încet.
“De ce?”
“Nu știu cum să-ți spun… Nu râde, dar Motanul nu mă lasă să merg.”
“Serios?! Mi-am luat liber de la muncă, iar dumneata cu Motanul? Haideți să ne grăbim!” am spus indignată.
“Ascultă-mă, dragă. Seara trecută mi-am pregătit totul, m-am culcat. În vis, Motanul meu mi-a vorbit. Uite așa cum vorbești tu acum… Privindu-mă, mi-a spus:
“Rămâi acasă, Viorica. Nu-i bine să mergi mâine.”
Limba îmi era legată de uimire. Nu conta că pisica îmi vorbea! Mi-a zis Viorica! Așa mă striga doar Mitică al meu răposat! ȘI VOCEA LUI MOTAN ERA EXACT CA A LUI MITICĂ!
Apoi pisica începu să cânte melodia preferată a lui Mitică:
“Prin ținutul de stepă al Bărăganului
Până unde aurul e scos din munți…”
Îți amintești, Viorico, cântam asta când am plecat la război?”
Am găsit puterea să întreb: “Mitică, ești tu?!”
“CINE ALTUL SĂ FIE?! VĂD CÂT DE GREU ÎȚI ESTE SINGURĂ, AȘA CĂ M-AM ÎNTORS…”
Așadar, Viorica, stai acasă mâine. Oricum nu vor avea vești bune pentru tine. Lemnele îți vor fi aduse peste o săptămână. Și transmite-i Luizei să refuze operația. Nu va supraviețui…”
Atunci am realizat că visez…”
Cuvintele nu-mi puteau exprima șocul. Am tăcut o perioadă bună, luând gura de aer ca un pește. Apoi am exclamat:
“Baba Viorica, vă simțiți bine? Ar trebui să chem ambulanța? Poate aveți tensiunea ridicată.”
“Mai bine de atât nu se poate, dragă! Tocmai am vorbit cu Mitică al meu drag!” zâmbi ea, printre lacrimi. I-am controlat tensiunea, și, spre surprinderea mea, era normală!
Din acel moment, baba Viorica a început să-l numească pe Motan “Mitică”. Ciudat, dar el a răspuns imediat la nume!
Curând, predicțiile babei Viorica (sau ale Motanului?) s-au adeverit. Autobuzul cu care trebuia să mergem în oraș aproape că s-a răsturnat în acea zi. A fost polei, autobuzul a derapat și șoferul a pierdut controlul. Din fericire, nimeni nu a murit, dar au fost mulți răniți. Coincidență? Poate. Și, exact după o săptămână, i-au adus babei Viorica lemnele de foc…
Vecina mea m-a rugat să o sun pe Livia, nepoata lui Mitică, și să-i spun să renunțe la operația programată. Dar ea n-a ascultat și a murit pe masa de operație…
DIN NOU COINCIDENȚĂ?! Eu nu cred asta.
Viorica și Mitică au trăit împreună. El o continua să o vindece și să o protejeze. Și a fost alături de ea până în clipa finală…
Baba Viorica a trăit până la 94 de ani. A murit anul trecut. Până în ultima clipă, a fost plină de viață și îngrijorată pentru Mitică al ei. Mi-a cerut să promit că voi avea grijă de el dacă cumva se va întâmpla ceva cu ea.
A plecat liniștită, fără dureri, în somn…
Imi amintesc cum a plâns Mitică după Viorica lui. Deja era bătrân, iar blana sa neagră cândva strălucitoare devenise gri. Timp de trei zile, chiar și când sicriul stătea în casă, Mitică nu s-a dezlipit de el. AM VĂZUT CU OCHII MEI CUM ÎI CURGEAU LACRIMI!
Motanul era alungat, certat, dar cumva inexplicabil, mereu se întorcea lângă sicriu. Stătea acolo și plângea!
Mitică a însoțit-o până la mormânt, și după ce a fost îngropată, a rămas acolo. Am încercat să-l iau cu mine acasă, dar el a fugit…
Motanul a rămas la cimitir, pe mormântul Vioricăi și al soțului ei. Nu a vrut să vină cu mine, și zilnic mergeam să-l vizitez și să-l hrănesc.
Am fost foarte îngrijorată cum va rezista motanul acolo și am încercat să-l iau forțat. Odată am reușit, dar în aceeași zi a fugit, găsindu-l din nou la cimitir.
Iarna a fost aspră, dar motanul a supraviețuit. A murit la începutul primăverii. Venind ca de obicei să-l hrănesc, l-am găsit pe mormântul lor. Ghemuit lângă crucea lui Viorica, Mitică parcă îi păzea liniștea…
Nu știu dacă Mitică a fost un motan obișnuit sau dacă într-adevăr era posedat de sufletul moșului Mitică…
Se vorbește mult acum despre reîncarnare, că, aparent, în viața următoare cineva poate deveni orice, chiar și o pisică.
Nu știu dacă e posibil. Dar cumva vreau să cred că în formă de Motan, trăia sufletul moșului Mitică. S-a întors la Viorica sa dragă pentru a o proteja și a o salva…
Și a fost alături de ea până la sfârșit, așa cum i-a promis…
