Aurelia Petrescu a primit un telefon. Administrația fabricii unde lucrase timp de 50 de ani dorea să o felicite și să-i ofere un cadou cu ocazia împlinirii a 75 de ani.
Cât de mult s-a bucurat! De zece ani era pensionară, însă nu fusese uitată! Vor s-o felicite! Chiar și o simplă felicitare ar fi fost un gest plăcut.
Și iată că a venit ziua cea mare. Aurelia Petrescu și-a pus o ținută elegantă, s-a machiat și a plecat mai devreme pentru a nu întârzia. Ca și ea, erau cinci „sărbătoriți”. Toți se cunoșteau și au fost încântați de revedere. Adjunctul directorului a ținut un discurs și le-a înmânat plicuri cu 100 de lei. Apoi, o doamnă de la resurse umane i-a condus la cantina fabricii pentru prânz. Au mâncat și au depănat amintiri despre vechiul loc de muncă.
La final, li s-a oferit și un „pachet cu produse”: cinci tipuri de cereale a câte 1 kg, un pachet de făină de 2 kg, trei conserve de pește și un borcan de suc de mere de 3 litri.
Toate acestea erau binevenite și utile, dar cum să le ducă acasă?
Doamna de la resurse umane, plină de amabilitate, a spus: „Dragi doamne, nu vă îngrijorați, puteți lăsa ceva în biroul meu. Puteți reveni oricând să luați produsele. Fiți fără grijă!”
Aurelia Petrescu a zâmbit în sinea ei la acest sfat. Nu prea avea încredere să lase lucrurile acolo, prefera să le ia acasă pe toate odată. Avea mereu la ea o sacoșă de la supermarket, rezistentă până la 10 kg. A pus acolo cerealele, făina și conservele, iar borcanul cu suc l-a ținut sub braț. A mers încet, cu grijă, pe trotuarul înghețat.
Locuia la două stații de fabrică și toată viața a mers pe jos. De data aceasta, a ales același traseu, căci cu ambele mâini ocupate i-ar fi fost greu să urce în autobuz. Era greu să care produsele, dar sufletul îi era plin de bucurie. Sucul nu-i era chiar necesar, avea destul de mult preparat acasă. Dar, cum i s-a oferit, l-a luat. Cerealele acestea – linte și orz – și alte tipuri necunoscute, dar sigur își vor găsi locul în cămară. Aurelia Petrescu a ajuns până la colțul străzii, unde s-a oprit să se odihnească.
Acum trebuia să traverseze o mică stradă unde mașinile stăteau la semafor. A traversat oblic pentru a evita plictisitoarea plimbare până la trecerea de pietoni. Pe drum era gheață, iar ea călca cu atenție.
Într-o mașină scumpă, în fața căreia Aurelia încerca să traverseze, se afla un tânăr alături de prietena lui. Probabil că li se părea amuzantă postura femeii neajutorate, iar băiatul a claxonat brusc și zgomotos!
Aurelia Petrescu s-a speriat, a alunecat și a căzut. Borcanul s-a spart. S-a prăbușit peste sacoșă, din care două pungi cu cereale s-au spart și s-au împrăștiat pe jos. Pachetul de făină s-a rupt.
Aurelia Petrescu s-a ridicat și s-a întors către mașina scumpă. Prin parbrizul înghețat, băiatul și prietena sa râdeau frenetic, făcându-i semne să se miște mai repede.
Cu muzica tare și râsetele lor, nu auzeau ce le spunea bătrâna. Aplecându-se să-și strângă lucrurile, băiatul a claxonat din nou. Ceva s-a rupt în mintea ei.
Într-o clipă și-a amintit povestirile tatălui său despre cum arunca grenade în tancurile inamice și cum o învăța să nu se lase niciodată bătută. Aurelia Petrescu a ridicat punga de cereale, a împuns-o pentru a lăsa să curgă conținutul și a aruncat-o spre parbrizul mașinii. A urmat punga următoare.
Băiatul claxona, însă teama de a coborî era evidentă. Aurelia arunca și arunca, până când s-au terminat cerealele, iar pachetul de făină, azvârlit pe capota mașinii, s-a împrăștiat, acoperind totul cu un strat alb.
Văzând că „muniția” s-a epuizat, Aurelia a ridicat conservele, pregătindu-se să le arunce, dar a văzut groaza în ochii tânărului.
Poate la fel priveau inamicii când îi întâlneau pe soldații noștri. A pus conservele în geantă, și-a curățat mâinile, a traversat și a pornit spre casă. Respira ușor și sufletul i-a fost cuprins de calm. Oricum nu prea consuma cerealele acelea, iar sucurile preparate acasă erau mai bune decât cele din comerț. Și a mai pedepsit și neobrăzatul acela, tatăl ei ar fi fost mândru.
Semaforul arăta deja verde de ceva timp, iar mașinile ocoleau vehiculul mare și frumos, zâmbind. Băiatul nu a coborât, continua să sune pe cineva la telefon. Ștergătoarele de la parbriz răspândeau pasta albă obținută din făină.
Spre seară, nepotul a venit pe neașteptate. A adus un tort și șampanie. „Bunico, credeam că doar prăjituri știi să faci, dar văd că poți să te descurci și cu grenadele, așa cum ai arătat pe internet!”
Aurelia Petrescu devenise acum o adevărată celebritate locală.
Cine ar putea ști cu adevărat de ce sunt capabile „veteranele” în momentele critice? Ar fi bine ca nimeni să nu afle.
