Spuseseră direct în ochii ei: Nu vrem noră săracă!
Am 57 de ani și nu am familie sau copii, însă doresc să ofer un sfat tuturor părinților – nu interveniți în viața fiicelor și fiilor voștri, nu-i forțați să trăiască după regulile voastre, deoarece nu este sigur că ceea ce vă face fericiți pe voi îi va face fericiți și pe ei.
Sunt un exemplu viu despre cum, în dorința lor de a-mi oferi ce e mai bun, părinții mei m-au despărțit de femeia pe care o iubeam mai mult decât pe mine însumi.
Maria provenea dintr-o familie modestă, iar părinții mei aveau case și pământuri moștenite și se mândreau mult.
Când am dus-o să o prezint, au respins-o imediat, spunând că nu vor să vadă o noră săracă. Și ea a plecat – rănită, dar cu capul sus.
A refuzat să plecăm undeva departe doar noi doi.
Spunea că, mai devreme sau mai târziu, părinții mei vor face tot ce este posibil să ne despartă.
S-a măritat cu un vecin – și el la fel de sărac ca ea.
Împreună, însă, au muncit din greu și și-au construit o casă la marginea orașului.
Li s-au născut trei copii și oricât de des o întâlneam pe stradă, mereu era zâmbitoare și părea fericită.
Odată am întrebat-o dacă își iubește soțul.
Mi-a răspuns că a înțeles că pentru o familie sunt mai importante stabilitatea și înțelegerea între soți. Dacă acestea nu există, nu poți trăi doar cu iubire.
Nu eram de acord cu ea, dar nu aveam dreptul să mă contrazic pentru că mă simțeam ca un trădător.
Nu am reușit să o uit pe Maria și, spre deosebire de ea, nu m-am mai căsătorit.
Nu-mi imaginam să trăiesc cu o altă femeie și să avem copii fără să o iubesc.
Părinții mei încercau să mă căsătorească cu fete pe care ei le considerau potrivite pentru mine, dar le refuzam categoric.
La final, au cedat și au început să mă roage să-mi aleg o soție după propriul plac, pentru a continua familia noastră.
Însă eu nu doream pe nimeni altcineva decât pe Maria. Dar ea deja își aranjase viața și nu mai aveam loc în ea.
Părinții mei au îmbătrânit, s-au îmbolnăvit și, rând pe rând, au plecat dintre noi.
Am rămas singur în casa noastră cu trei etaje.
Îmi văd tot mai rar prietenii, pentru că acum au nepoți și nu mai au timp de mine. Iar eu îi evit.
Mă bucur de fericirea lor, dar totodată mă doare.
În weekend îmi umplu timpul vopsind și reparând leagănele și toboganele din parcurile de joacă pentru copii din orașul nostru.
Uneori ajut și în grădinile grădinițelor.
Fac asta complet voluntar și gratuit, fiindcă nu am nevoie de bani. Astfel, fac fericiți copiii și nepoții altora.
Am vândut toate terenurile și proprietățile moștenite de la părinții mei.
Cu banii obținuți am făcut donații la câteva școli și case de copii abandonați.
Un prieten m-a întrebat de ce nu donez și pentru un azil de bătrâni. Dar nu vreau.
Oricât de dureros ar suna, astfel mă răzbun pe părinții mei, din cauza cărora am rămas singur.
Și, la urma urmei, viitorul este al copiilor, nu al bătrânilor, nu-i așa?
Cei mici au nevoie de mai multă grijă și de un început bun în viață.
Iar când voi muri, casa mea va deveni proprietatea școlii la care am învățat.
Dacă vor, să o folosească pentru ceva, dacă nu – să o vândă.
Important este să meargă pentru o cauză bună!
