M-a privit direct în ochi și mi-a spus: “Nu vrem o noră săracă!”
Am 57 de ani, nu am familie și copii, dar vreau să dau un sfat tuturor părinților – nu vă implicați în viața fiicelor și fiilor voștri, nu-i obligați să trăiască după regulile voastre, pentru că nu e sigur că ceea ce vă face pe voi fericiți îi va face și pe ei.
Eu sunt exemplul viu al modului în care, în încercarea de a-mi oferi ce e mai bun, mama și tata m-au despărțit de femeia pe care o iubeam mai mult decât pe mine însumi.
Maria provenea dintr-o familie săracă, iar părinții mei aveau moștenite terenuri și proprietăți, și se mândreau cu ele.
Când am dus-o să le-o prezint, au alungat-o pe loc spunând că nu vor să vadă o noră săracă. Și ea a plecat – jignită, dar cu capul sus.
A refuzat să plecăm undeva departe, numai noi doi.
Spunea că, mai devreme sau mai târziu, ai mei vor face tot ce le stă în putință să ne despartă.
S-a căsătorit cu un vecin – și el la fel de sărac ca ea.
Amândoi însă au muncit din greu și și-au construit o casă la marginea orașului.
Au avut trei copii și, de câte ori o întâlneam pe stradă, era mereu zâmbitoare și părea fericită.
Odată am întrebat-o dacă își iubește soțul.
Mi-a răspuns că a înțeles că pentru o familie sunt mai importante stabilitatea și înțelegerea dintre soți. Dacă acestea lipsesc, nu poți trăi doar cu dragoste.
Nu eram de acord cu ea, dar nu puteam să argumentez, nu aveam dreptul, pentru că mă simțeam ca un trădător.
Nu am putut s-o uit pe Maria și, spre deosebire de ea, nu m-am căsătorit.
Nu-mi imaginam să trăiesc cu o altă femeie și să avem copii, fără să o iubesc.
Mama și tata încercau să mă cupleze cu fete pe care le considerau potrivite pentru mine, dar refuzam categoric.
În cele din urmă, s-au resemnat și au început să mă roage să-mi aleg eu o soție, pentru a continua neamul nostru.
Eu însă nu voiam pe altcineva în afară de Maria. Dar ea își așezase demult viața și nu mai aveam loc în ea.
Părinții mei au îmbătrânit, s-au îmbolnăvit și au plecat unul câte unul.
Am rămas singur în casa noastră mare cu trei etaje.
Îmi întâlnesc tot mai rar prietenii, pentru că ei deja au nepoți și nu au timp de mine. Și mie îmi e greu să-i mai văd.
Mă bucur pentru fericirea lor, dar în același timp mă doare și pe mine.
Sâmbăta și duminica îmi umplu timpul vopsind și reparând leagănele, toboganele și căsuțele din parcurile de joacă din orașul nostru.
Uneori ajut și în curțile grădinițelor.
Fac totul voluntar și gratuit, căci nu am nevoie de bani. Așa aduc un zâmbet copiilor și nepoților altora.
Am vândut toate terenurile și proprietățile de la mama și tata.
Cu banii obținuți am făcut donații la câteva școli și case de copii abandonați.
Un prieten m-a întrebat de ce nu dau bani și la un azil de bătrâni. Dar nu vreau.
Oricât de dur sună, așa mă răzbun pe părinții mei, din cauza cărora am rămas singur.
Și viitorul este în copii, nu-i așa?
Cei mici au nevoie de mai multă grijă și un început bun în viață.
Iar când voi muri, casa mea va deveni proprietatea școlii pe care am terminat-o.
Dacă vor, să o folosească pentru ceva, dacă nu – să o vândă.
Important e să fie pentru o cauză bună!
