Întoarcerea în casa părintească și nimeni să nu te aștepte acolo…
Nu credeam că eu, aproape de 50 de ani, un bărbat tehnic până în măduva oaselor, destul de tăcut și chiar obtuz, conform spuselor soției, mă voi așeza în fața calculatorului nu pentru a lucra, ci pentru a scrie o scrisoare.
Acum 16 ani am plecat la muncă în străinătate, m-am acomodat rapid și mi-am luat familia cu mine.
La scurt timp, tatăl meu a murit, iar mama a rămas singură.
Nu s-a plâns niciodată, nu m-a învinuit, nu a sugerat niciodată că nimeni nu are grijă de ea – eram singurul ei fiu. Ne auzeam des, iar ea îmi spunea cât de bine este și cât de bine se descurcă.
Întrebarea: „Vii curând?” spunea că o apasă tristețea și singurătatea.
Cu mâna pe inimă, pot spune că am avut grijă de ea, m-am gândit la ea, nu am abandonat-o, n-am uitat-o nici măcar o clipă. Cel mai mare păcat al meu este că nu mi-am ținut promisiunea.
În fiecare an veneam în România în luna august, când toată compania era în vacanță, și acela era momentul nostru.
Reîntoarcerea în casa copilăriei
Colindam prietenii și rudele, vizitam locurile care îi aminteau de tinerețea ei alături de tatăl meu și, pe măsură ce treceau anii, o duceam la doctori și băi termale.
Mergem împreună la cinema, ne plimbam, primeam oaspeți. Ea mă răsfăța cu mâncăruri și dulciuri pe care le adoram din copilărie.
Întotdeauna mă însoțea până la ieșirea din bloc și nu venea la aeroport… ca să nu-i văd lacrimile.
Continuu să-i promit că de data aceasta voi face tot posibilul să mă întorc acasă de Crăciun sau Paște, cel târziu, nu doar în augustul următor. Aici nu mi-am ținut promisiunea și mă simt groaznic de vinovat.
Da, am ajuns acasă la începutul lunii decembrie anul trecut, dar nu pentru a-mi îmbrățișa mama, nu pentru a-i simți mirosul celebrului cozonac cu scorțișoară, nu pentru a fi întâmpinat cu vin fiert și nuci, ci pentru a o conduce pe ultimul drum.
Nu mă puteam acomoda cu durerea și dezamăgirea.
Singura mea consolare era că mama mea a murit ca un suflet drept, liniștită, fără suferință, în somn.
Dar acest lucru nu a ușurat povara din inima mea, nu mi-a liniștit conștiința și nu a înecat sentimentul că am rămas singur.
Și de data aceasta m-am întors în august, ca de obicei.
Dar când am ajuns în fața ușii închise, am simțit cum dorul mă sufocă. Nu am auzit pași pe hol, nu am simțit miros de ardei copți sau de prune prăjite…
Am avut impresia că tavanul va cădea peste mine.
Mi-au trebuit câteva zile să ajung la lucrurile mamei, dar nu m-am aventurat să deranjez nimic, chiar și ziarele rămăseseră adunate.
Vreau să le spun fiilor care locuiesc departe de părinții lor: reveniți des, oricât de greu v-ar fi, și țineți-vă promisiunea.
Pentru că vine o zi în care avem și timp, și posibilitate, dar ne lipsește cel mai important lucru – persoana dragă care să ne întâmpine.
Crede-mă, nu există încercare mai dureroasă decât să dai piept cu o ușă închisă la casa părintească.
