Întoarcerea în casa părintească și să nu te aștepte nimeni acolo…
Nu îmi imaginam că eu, un bărbat de aproape 50 de ani, tehnician până în măduva oaselor, destul de tăcut și chiar puțin bătut în cap, după cum spune soția mea, voi sta în fața unui calculator nu ca să lucrez, ci ca să scriu o scrisoare.
Acum 16 ani, am plecat la muncă în străinătate, m-am adaptat rapid și mi-am luat familia cu mine.
La scurt timp după aceea, tatăl meu a murit, iar mama a rămas singură.
Niciodată nu s-a plâns, nu m-a criticat și nu mi-a dat de înțeles că nu are cine să o îngrijească — eram singurul ei fiu. Ne auzeam des, iar ea spunea mereu că se simte bine și că totul e în regulă.
Când întreba: „Vii curând acasă?”, de fapt recunoștea că îi e trist și că se simte foarte singură.
Punând mâna pe inimă, pot să spun că mi-a păsat de ea, m-am gândit la ea, nu am abandonat-o, nu am uitat-o pentru o clipă. Cel mai mare păcat al meu e că nu mi-am ținut promisiunile.
În fiecare an veniam în România în august, când toată compania era în concediu, și acela era timpul nostru.
Ne plimbam la prieteni și rude, mergeam în locuri care îi aminteau de tinerețea alături de tata și, când au început să treacă anii, o duceam la medici și stațiuni balneare.
Ne plimbam la cinema, ieșeam împreună, primeam musafiri. Mă răsfăța cu bucate și dulciuri pe care le adoram în copilărie.
Întotdeauna mă conducea până la intrarea în bloc și nu venea la aeroport… ca să nu îi văd lacrimile.
Tot promiteam că de data asta voi face tot posibilul să mă întorc acasă de Crăciun sau de Paște, cel târziu înainte de augustul următor. Aici nu mi-am ținut promisiunea și mă simt groaznic de vinovat.
Da, am venit acasă la începutul lui decembrie anul trecut, dar nu pentru a îmbrățișa mama, nu pentru a gusta faimosul ei cozonac cu scorțișoară, nu ca să mă întâmpine cu vin fiert și nuci, ci ca s-o conduc pe ultimul drum.
Nu-mi găseam locul de durere și dezamăgire.
Singura mea alinare a fost că mama a plecat ca un om drept, liniștită, fără dureri, în somn.
Dar asta nu a redus greutatea din sufletul meu, nu mi-a liniștit conștiința, nu a înăbușit simțământul că am rămas singur.
Și de data asta am venit în august, ca de obicei.
Dar când m-am aflat în fața ușii încuiate, am simțit cum mă sufoc de dor. Nu auzeam pași în hol, nu simțeam mirosul de ardei copți sau de prăjitură cu prune…
Am crezut că tavanul se va prăbuși peste mine.
Mi-au trebuit câteva zile să mă apropii de lucrurile mamei, dar nu am avut curajul să deranjez nici măcar ziarele adunate.
Vreau să le spun fiilor departe de părinții lor: întoarceți-vă des, oricât de greu v-ar fi, și țineți-vă promisiunile.
Pentru că vine o zi când avem și timp, și posibilitatea, dar nu avem cel mai important lucru – persoana dragă căreia să îi ieșim în întâmpinare.
Credeți-mă, nu există încercare mai teribilă decât să te confrunți cu o ușă închisă a casei părintești.
