Scena era aceeași.
În fața ușii, Ana simțea cum mâna îi tremura. Cheile erau chiar acolo, în geantă, la o distanță mică de degete, dar de ce îi bătea inima atât de tare?
Nu mai fusese aici de aproape un an.
Respiră adânc. Un impuls.
Ușa s-a deschis și Ana a pășit peste prag.
Nimic nu se schimbase. Nici tapetul, nici canapeaua, nici măcar praful de pe raftul cu cărți. Totul părea la fel ca înainte. Doar că acum nu mai era casa ei.
Alexandru nu se întorsese după ea atunci.
O făcea altădată. Îi era dor. O căuta cu privirea, își întindea mâinile și spunea: „Ce dor mi-a fost de tine”.
Dar ultima dată – nu.
Nu a sunat, nu a scris, nu a căutat să o vadă.
L-a văzut doar în treacăt, când venea după Sonia. Tăcut. Fără cuvinte, fără emoții. Doar îi lua mâna fiicei și pleca.
Acum un alt bărbat îi acorda atenție, îi mărturisea dragostea și îi propunea să-i fie soție.
Însă Ana nu putea să doarmă. Ceva nu era în regulă.
S-a apropiat de dulap, a deschis ușa.
Documentele erau acolo. Ea însăși le așezase cu grijă acolo înainte de a pleca.
Deodată – un zgomot în cameră.
Ana s-a întors brusc.
Pe canapea… era el.
Alexandru.
Dormea adânc, obosit, neras și cu cearcăne adânci sub ochi.
Primul ei instinct a fost să plece.
Însă picioarele păreau lipite de podea.
Îl privea, și ceva în interiorul ei se zguduia.
Când se transformase el în acest om obosit, străin și întunecat?
Unde era Alexandru cel de care se îndrăgostise cândva?
Unde era zâmbetul lui – luminos, copilăros, strălucitor ca soarele?
Ana s-a așezat lângă el.
Degetele i-au atins involuntar fotografia aflată sub mâna lui.
Albumul de nuntă.
Fotografiile s-au împrăștiat unul câte unul pe podea.
Alexandru a deschis ochii.
Câteva secunde doar a privit-o, fără să clipească.
Apoi a șoptit:
— Ană… te-ai întors?
Și ea a înțeles că încă jumătate de oră în urmă putea să plece.
Fără cale de întoarcere.
