Unu
— Cum merge cu tatăl tău? De ce e mai bine?! — Vocea mamei suna ca un strigăt care stătea să se rupă.
Nu doar spăla vasele, ci le zdrăngănea de parcă ar fi putut să-l aducă înapoi pe fiul ei cu zgomotul lor.
— Crezi că acolo va fi mai bine? — S-a întors brusc spre el. — Ai să te întorci mâine, să nu crezi altceva!
— Nu mă întorc, mamă. O să fie bine.
Mama deja forma numărul de telefon. Ton de apel. Ton ocupat.
— Pleacă fiul meu, iar el e ocupat!
— Mamă, unde sunt ghetele mele de toamnă?
— De ce îți trebuie ghete? — a punctat ea fiecare cuvânt, încercând să pună distanță între el și tatăl lui. — Ai de gând să stai acolo până toamna?
— Da, mamă.
Liniște. Liniște cum este înainte de furtună.
— Atunci să te țină tatăl tău! — Vocea ei iarăși s-a înălțat. — Niciun leu de la mine să nu credeți că o să primiți!
Ștefan a privit pe ușa camerei:
— Mamă, cheltuielile mele le câștig singur.
Liniște. O altă tăcere.
A închis ușa în urma lui. Iar ea… ea a început să plângă.
Cu două luni în urmă, când tatăl i-a propus să vină în vacanță la el, Ștefan a acceptat fără vreo așteptare prea mare.
Însă chiar din prima zi a înțeles că lucrurile pot sta și altfel.
Există o casă în care nimeni nu ridică tonul.
Există o femeie care vorbește calm și blând, fără să dea ordine.
Există un tată care râde, nu stă încruntat și tăcut.
Există o familie în care e cald și bine.
Ștefan îl privea pe fratele lui mai mic, care tocmai împlinise trei ani, și nu se putea sătura de aceste scene. Cum tatăl său o mângâie pe Lena pe spate, cum își aruncă priviri complice, cum gătesc împreună în bucătărie.
Cum de nu știa că există și așa ceva?
Cum de putea să creadă că vorbele grele sunt iubire?
Fiecare săptămână mai rămânea la tatăl lui încă o zi. Apoi două. Și într-un final, pentru totdeauna.
— Nu vii cu noi la țară? — Tatăl a intrat în cameră să-l întrebe.
— Nu, tată, mă pregătesc de examene.
— Sigur vrei să continui la liceu?
— Nu știu încă, — a ridicat din umeri Ștefan. — Dar, dacă nu știu, mai bine învăț și văd eu, poate intru la facultate și după văd ce și cum.
— Și mama ce spune?
— Nu e interesată. Doar că să nu umblu teleleu.
Tatăl a dat din cap a înțelegere.
— Stai aici cât ai nevoie.
— Și Lena ce zice?
— E de acord. Doar că m-a rugat să-ți spun să nu faci prostii.
Ștefan a zâmbit.
— Tată, dar mama a fost mereu așa?
Tatăl a stat puțin pe gânduri.
— Nu. Era o frumusețe. Deșteaptă. Am iubit-o foarte mult.
— Și ce s-a schimbat?
— S-a frânt. — Tatăl a oftat. — Mi-am dat seama că nu o mai pot face fericită. Și, dacă o femeie nu e fericită, nici bărbatul de lângă ea nu e. E ca și cum cineva te deconectează din priză. Un singur clic — și s-a terminat.
A rămas tăcut.
— Atunci am divorțat.
Toamna, pentru prima dată după mult timp, Ștefan a intrat în casa mamei.
— Mamă, ești acasă?
Un freamăt în cameră.
— Bună! — A ieșit repede pe hol. Purta un halat de mătase, iar fața… fața îi era diferită.
Odihnită.
Luminată.
Apoi a văzut o geacă de bărbat în șifonier.
— Salut. — Un bărbat necunoscut a apărut în hol dând mâna cu el. — Sunt Ovidiu.
Ștefan a zâmbit.
— Ștefan.
Liniște.
— Am deranjat?
— Nu! — vocea mamei a tremurat, apoi ea a făcut un pas înainte și l-a îmbrățișat. Pur și simplu l-a îmbrățișat.
Și atunci a înțeles că nimic n-a fost în zadar.
Că plecarea lui i-a oferit ceva mai mult decât singurătate.
Că tatăl a avut dreptate.
— O femeie fericită nu realizează cum face pe toți din jurul ei fericiți.
Abia acum a înțeles sensul acestor cuvinte.
