— Ana, nu se poate! — Vocea mamei a oprit brusc mișcarea fetiței, iar mâna ei mică a rămas suspendată în aer. — Nu-l atinge, stai deoparte! Uite cât de urât este!
Pisica roșcată, pe care Ana o mângâiase adineauri, privi ofensată către femeie, oftă și se retrase într-o parte. Auzise aceste cuvinte de multe ori. Prea multe.
Pisica chiar arăta astfel încât oamenii preferau să nu o observe: slabă, cu coastele proeminente, urechile degerate și ochii mari și depărtați, plini de tristețe.
Pe o bancă din apropiere ședea Nicolae. Auzise vocea femeii. Se întoarse. Își fixă privirea asupra pisicii și… parcă s-ar fi văzut pe sine.
Urât.
Cuvântul care îl urmărise toată viața. Astăzi îl auzise iarăși — dar, de data asta, parcă vorbea despre el.
— Nicu, e băiat bun și deștept, dar… imaginați-vă doar cum o să fie copiii!
Fetele râdeau. Printre ele era și Maria. Nicolae încremeni. Vocea ei i se strecură adânc în suflet.
Nu-i plăcea să se uite în oglindă.
Ce putea vedea acolo? Urechi clăpăuge? Pistrui împrăștiați haotic pe întregul chip? Ochi micșorați de lentilele ochelarilor cu dioptrii mari?
Nu, clar nu era ceea ce numești frumos.
Dar acum nu se simțea rănit pentru el. Ci pentru pisică.
„Eu măcar știu că am un viitor. Chiar dacă nu așa cum mi-aș fi dorit. Dar tu? Tu nu ai nimic…”
Își lăsă picioarele să atârne de pe bancă, iar pisica se pregăti să fugă. Dar în loc de vreo țipătură, auzi:
— Ce faci, prietene? Ești singur aici? Hai să stăm împreună în frig.
Pisica se opri. O voce umană, adresându-i-se… prietenește?
Așa ceva se întâmpla rar. Foarte rar.
Dar Nicolae întinse mâna, iar pisica nu se retrase.
— Suntem la fel, știi? Pe tine nu te mângâie nimeni, pe mine nu mă invită nimeni în grupuri. Dar… știi care-i cel mai trist lucru? Că, se pare, singurătatea va dura o viață întreagă.
Pisica îl privi în ochi. Și dintr-odată, miorlăi încet, nesigur:
— Dar totuși m-ai chemat…
Momentul care a schimbat totul
— Probabil ți-e foame, nu-i așa?
Foame. Mereu.
— Așteaptă-mă aici. Mă duc să aduc ceva.
— Nu! — Pisica făcu un pas înainte. — Vin cu tine!
Așa că au mers împreună până la magazin. Nicolae dispăru în ușă, iar pisica aștepta afară.
Când ieși, nimeni nu alungă pisica. Dimpotrivă, pentru prima dată în viața ei, mânca cu cineva, fără teamă că va fi izgonită sau lovită cu o piatră.
Masa întâmplătoare a dărâmat un zid al neîncrederii.
— Ei, e bună mâncarea?
Pisica torcea. Nicolae simți cum, deodată, îi devenea mai cald în suflet.
Întinse mâna și o mângâie cu grijă. Pisica nu se feri. Nu se retrase. Dimpotrivă, se lipi de el, de parcă așteptase toată viața acest moment.
— Știi, parcă nu ești deloc așa de urât, — zâmbi Nicolae.
Pisica îl privi.
— Și tu nu ești așa cum spun ei.
Și apoi auzi o voce…
— Ești un prost, Nicu.
Tremură. Recunoscu vocea.
Se întoarse.
Maria.
Stătea în spatele lui, ținând un umbrelă colorată. O înclină, acoperindu-i de ploaie pe Nicolae și pisică.
— Nu e nevoie, Maria, — clătină din cap. — Te-am auzit râzând cu ei.
Fata dădu din cap.
— Nu ai auzit ce am spus eu.
— Probabil, ceva de genul „ce amuzant este”…
— Nu, — vocea ei era surprinzător de calmă. — Am spus că aș vrea să am o grămadă de copii. Și ca tatăl lor să fii tu.
Nicolae se opri.
— Cel puțin trei, — continuă Maria. — Doi băieți și o fetiță.
Pisica scoase capul de sub haina sa.
— Și o pisică! — miorlăi ea.
Maria râse.
— Neapărat o pisică.
Fericirea este atunci când ești iubit, chiar dacă ești „urât”
— Intră sub haină, începe ploaia.
Pisica se ghemui la căldură.
Nicolae privi către ea, apoi către Maria.
Și apoi realiză brusc că sufletul său… se încălzește.
Dar tu ești sigur că vezi oamenii așa cum sunt ei cu adevărat? Sau… așa cum îți spun alții că ar trebui să fie?
