Am 36 de ani, un om zdrobit de viață. Lucrez ca inginer într-o fabrică dărăpănată de la marginea Timișoarei, unde aerul e greu de rugină și deznădejde. Salariul meu e o glumă amară – abia îmi ajunge pentru o locuință modestă, darămite pentru o viață decentă. Pe deasupra, sunt legat de obligația pensiei alimentare. Fiica mea, Ana, are acum zece ani. Acum opt ani m-am despărțit de mama ei, Cristina, când dragostea noastră arzătoare s-a prăbușit într-o grămadă de cenușă.
Cu Cristina am trăit o pasiune mistuitoare. Unsprezece ani de căsnicie ne-au adus de toate – certuri aprinse, despărțiri sfâșietoare și împăcări care ne trăgeau înapoi unul spre celălalt ca un magnet neîmblânzit. Când am întâlnit-o prima dată pe malurile mohorâte ale Dunării, la Galați, i-am spus clar: „N-am nimic de oferit în afară de inima mea.” Ea doar a dat din cap, cu ochii blânzi, și a șoptit că asta îi e de ajuns.
Dar luna de miere s-a stins rapid. Adevăratul coșmar a început cu problema locuinței. Să stăm cu părinții era de neconceput, iar să ne permitem un loc al nostru – un abis financiar pe care nu-l puteam traversa. Nu o acuz pe Cristina de lăcomie – o avertizasem de la bun început! –, dar ea jurase că nu-i pasă. Totuși, rutina zilnică ne-a transformat casa într-un câmp de luptă. Ne ciocneam din nimicuri – o farfurie uitată, un cuvânt tăios – până când dragostea noastră vie s-a preschimbat într-o ură întunecată și otrăvitoare. Am învățat pe pielea mea: cu cât iubești mai profund, cu atât urăști mai crunt când totul se năruie.
Ea a început să mă calce pe nervi cu totul – fiecare respirație, fiecare gest – iar eu, fără îndoială, eram la fel de insuportabil pentru ea. Nici n-am observat când inimile ni s-au răcit, devenind gheață pură. Când au venit vremurile grele, Cristina și-a aruncat promisiunile pe fereastră – acele vorbe dulci despre a mă iubi la bine și la rău. „Tu ești bărbatul!” țipa ea, vocea ei tăind ca un cuțit. „Trebuie să ai grijă de mine!”
Se spune că divorțul e un torent de lacrimi, un vis spulberat, o rană care nu se vindecă niciodată. Așa e – dar să rămâi prizonier într-o iubire moartă e un infern și mai cumplit. Divorțul îți oferă măcar o licărire de speranță la mântuire, pe când să trăiești cu cineva pe care îl disprețuiești e o sufocare lentă. N-am găsit fericirea după despărțire – poate mi-am irosit șansa –, dar nu regret că am fugit.
Acum stau înghesuit într-o cameră sordidă dintr-un cămin din Arad, împreună cu unchiul Victor, un uriaș cu o inimă la fel de mare pe cât e de singură. N-a fost niciodată căsătorit, n-are copii. Viețile noastre sunt acum umbre gemene: un loc de muncă, patru pereți și un gol unde odată erau vise.
La început mai mergeam să o văd pe Ana din când în când. Dar ea abia mă mai recunoștea, iar întâlnirile noastre deveneau chinuitor de stânjenitoare. Cu timpul, am încetat să mai merg cu totul.
Cristina s-a recăsătorit. Mi-a aruncat vestea în față, cu un ton plin de triumf. L-am văzut pe noul ei soț – înalt, frumos, genul care domină o încăpere. Ei bine, succes mirilor! N-am ce să împart cu el.
Atunci m-a lovit singurătatea ca un pumn. Nu sunt bătrân – doar 36 de ani! Dar să umblu prin cluburi sau să agăț pe cineva într-o librărie? Nu. Așa că am născocit un plan nebunesc, de ultimă instanță: să pun un anunț în ziar, la rubrica „Inimi singuratice”.
Să scriu acel anunț a fost o tortură. M-am luptat cu fiecare frază – ce să dezvălui, ce să ascund. În final, am vărsat totul – pensia alimentară, divorțul, un om fără casă, fără viitor.
Au trecut săptămâni până când anunțul a apărut. Apoi a venit potopul – scrisori care m-au copleșit ca o avalanșă. Optzeci și șapte de femei mi-au deschis sufletele, iar eu m-am simțit vinovat sub greutatea lor. Le-am triat, am ales cele care păreau promițătoare și m-am aventurat spre prima întâlnire.
Urcând cu liftul hârâit, simțeam că mă duc spre ghilotină – inima îmi bătea nebunește, mâinile îmi tremurau de groază. Ușa s-a deschis, și acolo stătea o femeie bătrână, cu părul plin de bigudiuri, ca un spectru dintr-o epocă apusă.
„Deci, ați scris că aveți treizeci de ani, dar sunteți mai degrabă de optzeci, nu-i așa?” am aruncat, vocea mea ascuțită de neîncredere.
„Greșești,” a replicat ea rece. „Fiica mea a scris. Intră…”
M-am simțit ca un prost, dar nu mai era cale de întoarcere. Am pășit înăuntru. Am stat în bucătăria ei sumbră, ceaiul se răcea în timp ce mă chestiona – slujbă, casă, avere. În cele din urmă, am explodat:
„N-am nimic! Am scris totul în anunț – sunt sărac lipit, fără un colț al meu! Unde e fiica dumneavoastră? De ce stau de vorbă cu您?”
„Ioana! Ioana!” a strigat ea, bătând în perete. „Pretendentul tău a venit!”
Afară era deja amiază. Ioana a ieșit somnoroasă, s-a așezat lângă mama ei, și amândouă au început să mă descoasă. N-am rezistat – m-am ridicat și am plecat fără un cuvânt de rămas-bun. Dezastrul ăsta m-a ținut departe săptămâni la rând. Apoi am scos un alt plic și m-am pregătit pentru următoarea încercare – de data asta cu o femeie de vârsta mea, divorțată, fără copii.
O femeie uluitor de frumoasă mi-a deschis ușa. Aproape că am fugit, convins că greșisem adresa. Ea m-a oprit:
„Pe mine mă cauți? Sunt Laura. Eu ți-am scris.”
„Da, pe tine,” am bâiguit. „Cum ai știut că sunt eu?”
„Anunțul tău – te descrie până în cel mai mic detaliu. Intră, nu stăm în prag.”
Cu Laura am vorbit până când orele s-au topit. Mi-a povestit despre viața ei – frumusețe umbrită de durere, o luptă tăcută. Când am plecat, noaptea învăluise orașul.
Întors în cocioaba mea, am răscolit scrisorile și am ales una a treia. M-a prins – ceva în sinceritatea ei mă chema. A doua zi, am pornit din nou.
O femeie tânără mi-a deschis ușa. Când m-a văzut, a tresărit, obrajii i s-au înroșit de nervozitate.
„De ce ești așa timidă? E în regulă,” am spus blând. „Putem să ne cunoaștem? Pot intra?”
„Desigur! Îmi pare rău că te țin aici.”
Elena trăia simplu, viața ei marcată de tragedie. Soțul ei murise într-un accident groaznic acum opt ani. Își creștea singură fiica de nouă ani, Mara. Fetița a venit direct la mine și m-a îmbrățișat – nu știu de ce, dar m-am simțit ca acasă. Vorba ne-a curs ușor, cald și fără opreliști, până târziu în noapte.
După două luni, eu și Elena ne-am căsătorit. Între noi nu e focul nestăpânit, pasiunea sălbatică pe care o aveam cu Cristina. Dar avem respect, o tărie liniștită – și cred că asta e cel mai adevărat lucru pe care l-am avut vreodată
