Mama mea m-a alungat cu bună știință din apartamentul unde aveam o parte care mi se cuvenea de drept. S-a întâmplat acum vreo trei ani, în cartierele întunecate și uitate ale Constanței. Totuși, am decis că păstrarea familiei mele era mai presus de o luptă pentru ziduri și beton, așa că eu și soția mea am plecat în tăcere, ca niște umbre, căutând să ne construim o viață separată.
Îmi luasem zborul din cuibul ei sufocant încă de pe vremea când eram student. Drumul zilnic de la Tulcea la Universitatea din București era un chin infernal – o corvoadă zdrobitoare care îmi măcina sufletul. Printr-un miracol, am reușit să mă stabilesc într-un cămin studențesc. Când oamenii aflau de unde vin, mă priveau ca pe un nebun scăpat din lanțuri. Dar ce știau ei? În sfârșit, puteam merge liniștit la cursuri, eliberat de orarele ei dictatoriale, trăindu-mi viața mea blestemată în voie!
Orice urmă de nemulțumire din partea mea era înăbușită cu replica ei tăioasă: „Eu plătesc tot ce ai, așa că taci și nu-mi răspunde!” Și rămâneam acolo, mut, fără să pot riposta cu ceva.
Când drumurile noastre s-au despărțit, relația noastră s-a mai îmblânzit. Distanța a făcut minuni – fiecare avea propriul colț, și asta ne convenea tuturor.
Apoi am cunoscut-o pe Elena, femeia care avea să-mi devină soție. Am început într-un apartament închiriat ponosit din Brașov, dar când am decis să ne căsătorim, am anunțat că ne vom muta la mama mea. Eu și Elena aveam un plan: să împărțim cheltuielile la jumătate și să economisim pentru o locuință a noastră. Să vindem sau să împărțim acel apartament? Prostii – de ce să stârnim furtuna fără rost?
La început, mama s-a prefăcut că e de acord, dar asta a fost doar o mască subțire care s-a spulberat rapid. Curând, a dezlănțuit iadul, ca și cum și-ar fi jurat să ne alunge. Se agăța de orice fleac – o farfurie uitată, un pas prea apăsat – doar ca să ne arate că eram intruși nedoriți. Aprindea certuri absurde din senin, iar să îndur acel coșmar zi de zi era ca și cum mi-aș fi pierdut mințile picătură cu picătură. Veninul ăsta s-a strecurat și în căsnicia mea, și în curând eu și Elena ne sfâșiam unul pe altul, victime ale furiei ei neîmblânzite.
A câștigat războiul ei crunt – am cedat și am fugit. Cum să clădești o familie când trăiești pe un câmp de luptă? Da, banii s-au împuținat, dar am schimbat asta pe liniște, fericire și scăpare din furtunile ei nesfârșite.
N-am fi strâns niciodată banii pentru avans dacă părinții Elenei nu ar fi vândut o căsuță dărăpănată de lângă Sibiu. Așa am obținut un credit pentru un apartament mic cu o cameră în Timișoara.
Viața începea să se așeze, dar apoi mama și-a amintit că are un fiu pe nume Radu. A început să mă hărțuiască: „Dacă ai o parte aici, plătește jumătate din cheltuieli!” Pensia ei amărâtă nu mai acoperea costurile, iar eu trebuia să-i sar în ajutor ca un salvator. Am refuzat-o categoric, amenințând că-mi vând partea, căci nu mai aveam de gând să calc acolo vreodată.
A explodat, revărsând asupra mea un torent de insulte care a durat minute în șir – vocea ei era ca un cuțit care sfâșia aerul. Dar am rămas neclintit, un zid de piatră în fața furiei ei, până când a realizat că nu mă poate frânge. Atunci a schimbat strategia, încercând să-i încolțească pe părinții Elenei cu rugămințile ei veninoase. N-a bănuit că ei vor fi de partea noastră și o vor considera o nebună dezlănțuită.
Și apoi telefonul a sunat din nou:
„Ei, Radu, ești mândru de tine, nu-i așa? Ce fiu minunat – m-ai lăsat să trăiesc în apartamentul ăsta ca într-un azil cu străini! Bucură-te, mi-ai aruncat mama în groapa bătrâneții, eroule!”
Sincer, nu mă topesc de plăcere din cauza acestui dezastru. Dar, să fiu cinstit, îmi e indiferent. Ea ne-a gonit cu mâinile ei, așa că acum să suporte ce-a semănat – ce pot eu să fac? Apartamentul ăsta ne aparține amândurora prin lege – nu doar ei, nu doar mie, ci nouă. Să se zvârcolească în capcana ei, bătrâna asta înveninată și smintită.
