M-am căsătorit cu Andreea după doar șase luni de relație. De la bun început, ea mi s-a părut nu doar o femeie extrem de frumoasă, ci și genul de persoană care știe să aibă grijă de casă și de partenerul ei. De fiecare dată când mergeam împreună la Teatrul Național din București, Andreea mă examina atent din cap până în picioare și nu accepta nici cea mai mică imperfecțiune în ținuta mea. La restaurantele elegante din Centrul Vechi, îmi recomanda cu multă siguranță diverse feluri de mâncare, demonstrând că are gusturi rafinate și cunoștințe culinare solide.
Înainte de căsătorie locuiam separat. Eu aveam un apartament în zona Piața Unirii, iar ea stătea într-o garsonieră cochetă din cartierul Dorobanți. De câteva ori pe săptămână, rămâneam la ea peste noapte, iar mesele noastre împreună erau destul de simple și banale. În acele momente, ne interesa mai puțin mâncarea și mai mult alte lucruri.
În cele din urmă am devenit o familie adevărată, atât oficial, cât și în realitate. În primele zile după nuntă, Andreea ascundea discret faptul că delicioasele mese pe care mi le servea seara proveneau, de fapt, din diverse restaurante bucureștene. Din fericire, livrarea mâncării în capitală nu e deloc o problemă. Ca să nu se simtă limitată financiar, i-am oferit un card bancar suplimentar, cu care putea să cheltuiască liber, fără să-mi ceară permisiunea. Totuși, după doar o săptămână, am adresat întrebarea care mă frământa:
– Andreea, gătești singură sau comanzi mâncare?
Ea s-a înroșit imediat și a recunoscut jenată:
– Da, e comandată. Sincer, nu știu să gătesc aproape deloc și nici nu-mi place.
Această mărturisire m-a lovit ca un trăsnet în plină zi senină. Mama mea mereu l-a răsfățat pe tata, pe mine și pe sora mea cu mâncăruri proaspete și delicioase, pregătite cu dragoste acasă, nu încălzite la microunde ca cele comandate. Despre avantajele mâncării gătite acasă și costurile mult mai mici nici nu mai vorbesc. Sigur, să comanzi mâncare din când în când nu e grav, dar în fiecare zi…
Am încercat să o conving pe Andreea că viața noastră de familie ar avea de suferit fără mâncare preparată acasă, dar argumentele mele nu au avut efectul dorit.
După discuția aceea neplăcută, cel mai mult ce a făcut Andreea a fost să cumpere alimente semipreparate din supermarketuri: pizza congelată, paste, ravioli și alte mâncăruri lipsite de orice farmec. Singurul lucru care mă salva în timpul săptămânii era cantina firmei mele din centrul Bucureștiului, unde bucătăreasa gătea prânzuri delicioase, ca la mama acasă.
După trei luni, am început să mă satur de această indiferență a Andreei față de bucătărie. Pe de altă parte, nu doream să creez tensiune atât de devreme în căsătoria noastră. În plus, Andreea avea grijă perfectă de casă, iar cămășile mele erau întotdeauna călcate impecabil și așezate frumos în dulap, lângă celelalte haine împăturite cu grijă de mâinile ei.
Totuși, într-o zi m-am hotărât să acționez. Înarmat cu câteva cărți colorate de gătit, un buchet frumos de flori și o sticlă de șampanie, am venit acasă hotărât să o conving pe Andreea să înceapă să folosească bucătăria noastră modernă, dotată cu toate aparatele necesare, pentru ceva mai mult decât încălzirea apei și a produselor congelate.
Când Andreea a văzut florile, ochii i-au strălucit de bucurie, însă în clipa în care a observat cărțile, zâmbetul i-a dispărut imediat de pe față:
– Aha, deci despre asta era vorba… Iar eu care credeam că florile sunt doar din dragoste.
Discuția noastră a început prost încă de la primele cuvinte. Cina din acea seară – evident, o pizza comandată – nu m-a încântat deloc, așa că, chiar înainte de închiderea magazinului alimentar din apropiere, m-am grăbit să fac câteva cumpărături consistente. Am umplut frigiderul nostru mare cu produse proaspete și am rugat-o din nou pe Andreea ca, măcar a doua zi, să încerce să pregătească ceva. Ea doar a ridicat din umeri, arătându-mi clar că subiectul fusese deja discutat.
Atunci am decis să apelez la măsuri extreme. Am ieșit discret pe balcon să fumez o țigară și am sunat în secret la bancă, cerând să blocheze temporar cardul suplimentar.
A doua zi, în toiul activității mele la birou, am primit un telefon agitat din partea Andreei:
– Nu înțeleg de ce cardul nu mai funcționează!
Am întrebat-o calm:
– Ce voiai să cumperi?
Ea a ezitat, apoi a șoptit jenată:
– Păi… nu știu, diverse lucruri…
N-am mai avut chef să mă joc de-a șoarecele și pisica și i-am spus direct:
– Andreea, cardul va rămâne blocat până când nu vom începe să mâncăm normal, acasă. Îmi pare rău.
Seara m-a întâmpinat acasă figura supărată a soției mele, dar nu numai asta. Pe masă mă aștepta un pui ușor ars și niște cartofi prăjiți cam prea tare, iar lângă ei era o salată ce aducea vag aminte de una grecească. Ignorând expresia ei încăpățânată, am luat-o în brațe și am purtat-o vesel spre bucătărie, exclamând:
– Doamne, cât mi-am dorit să mănânc acasă pui cu cartofi prăjiți!
Andreea, încă prefăcându-se ofensată, s-a eliberat ușor din brațele mele și a murmurat timid:
– A ieșit cam ars…
Am râs cu poftă și i-am spus ferm:
– Prostii, voi mânca tot cu mare plăcere!
Bineînțeles, nici puiul și nici cartofii nu erau perfecte, dar am evitat intenționat orice critică la adresa „bucătarului”, ca să nu-i sting elanul abia apărut.
Exact o săptămână mai târziu, i-am deblocat discret cardul bancar.
