Ana nu și-ar fi imaginat niciodată că viața ei se va transforma într-un roman polițist. Dar o simplă frază întâmplătoare a prietenei sale a schimbat totul.
— Ești sigură că nu e o greșeală, Vera? — șopti ea, simțind cum inima începe să-i bată mai repede.
— Nicio îndoială, — spuse Vera, aplecându-se mai aproape. — Am văzut-o pe soacra ta ieșind dintr-o bijuterie. Și cu siguranță nu era un magazin de accesorii ieftine.
Ana încremeni. Soacra ei, Elena Popescu, fusese mereu simbolul cumpătării și economiei. Întotdeauna repeta că bijuteriile scumpe sunt o risipă de bani. Și acum…
— Dar de unde a avut bani pentru bijuterii prețioase? — Ana cu greu își putea ascunde emoția.
Vera ridică din umeri cu un zâmbet jucăuș:
— Poate că are un admirator secret?
Ana simți un fior rece pe șira spinării. Era absurd. Soacra ei trăia doar pentru soțul și fiul ei, familia ei fusese întotdeauna impecabilă. Dar… ceva nu era în regulă.
Aniversarea de căsătorie a socrilor era ocazia perfectă pentru a privi mai atent. Ana purta același colier pe care soacra ei i-l dăruise, numindu-l „accesoriu ieftin“. Dar acum, sub lumina candelabrului, pietrele străluceau atât de puternic încât nu își putea lua ochii de la ele.
Se apropie de soacra ei:
— Mulțumesc pentru acest cadou, este cu adevărat splendid.
— Cel mai important este să îți placă, draga mea, — zâmbi blând Elena Popescu.
Vocea ei era calmă, dar în ochii ei… pentru o clipă, se întrezări o umbră. Ana avu o presimțire. Era pe drumul cel bun.
A doua zi, se întâmplă ceva neașteptat: socrul ei apăru la biroul ei.
— Ana, trebuie să vorbim, — vocea lui era joasă, dar tensionată.
Victor Popescu arăta extenuat. Își trecu degetele prin părul cărunt și spuse:
— Am găsit în geanta Elenei niște chei. De la un apartament despre care nu știu nimic.
Ana își strânse mâinile. Acesta nu mai era un simplu accident. Trebuia să afle adevărul.
Seara, se întâlni cu Victor Popescu într-o cafenea. El scoase telefonul și îi arătă o adresă.
— Am urmărit-o, — vocea lui tremura. — Se duce acolo. Și acolo o așteaptă un tânăr.
Ana simți cum lumea din jurul ei se oprește.
— Un tânăr? Vreți să spuneți că…
Victor clătină din cap:
— Seamănă foarte mult cu Max.
Coridorul spitalului era inundat de o lumină albă orbitoare. Elena Popescu zăcea într-un pat de spital după un atac de cord, iar lângă ea stătea același tânăr. Ridică privirea, și Ana simți că rămâne fără aer.
În fața ei stătea o copie fidelă a soțului ei, doar că mai tânăr cu câțiva ani.
— Cine ești? — abia șopti ea.
— Alexandru, — răspunse el. — Fiul Elenei Popescu.
Ana nu putea să creadă. Un fiu? Încă unul? Dar cum?
Maxim, care stătea lângă ea, nu mai rezistă:
— Mamă, spune-mi că nu e adevărat!
Elena Popescu deschise ochii, iar o lacrimă i se prelinse pe obraz.
— Iertați-mă… nu am putut să vă spun…
Adevărul era amar. Alexandru era fiul lui Grigore, fratele mai mare al lui Victor Popescu. Grigore dispăruse cu mulți ani în urmă, iar Elena Popescu își crescuse fiul în secret. Nu voise să-și distrugă familia, dar când Alexandru s-a îmbolnăvit și a avut nevoie de un tratament costisitor, a început să-și vândă bijuteriile.
Maxim rămase tăcut, strângând pumnii.
— De ce nu mi-ai spus? De ce aflu asta abia acum? — vocea lui tremura de durere.
Elena Popescu izbucni în lacrimi:
— Mi-a fost frică să nu vă pierd. Dar, în cele din urmă, am pierdut totul…
O tăcere grea se lăsă în cameră. În cele din urmă, Victor Popescu inspiră adânc:
— Acum avem o alegere. Putem să ne destrămăm. Sau… putem să ne unim și să-l ajutăm pe Alexandru.
Ana îl luă pe Maxim de mână. El o privi, apoi pe Alexandru. În ochii lui ardea durerea și îndoiala. Dar, în cele din urmă, făcu un pas înainte și îi întinse mâna fratelui său.
— Suntem o familie. Iar familia trebuie să rămână unită.
Alexandru îl privi surprins. Apoi zâmbi.
În acea noapte, Ana nu putu dormi mult timp. Știa că viața lor nu va mai fi niciodată la fel. Dar simțea și speranță. Speranța că această experiență îi va face mai puternici.
Se întoarse spre Maxim și șopti:
— Ai făcut ceea ce trebuia.
El o îmbrățișă, iar în ochii lui nu mai era furie sau resentimente. Doar liniște.
Și poate că acesta era începutul a ceva nou.
