Elena nu a avut noroc cu soacra ei. Maria Popescu nu a plăcut-o niciodată, dar nimeni nu se aștepta ca ea să se comporte astfel cu propriul său nepot. Femeia țipa și îi cerea Elenei să plece din casa lor împreună cu copilul. Susținea că fiul ei era un om bun, dar prea naiv ca să vadă minciuna. Ea însă înțelegea totul și știa că acel copil nu era al lui Alexandru.
Elena nu știa ce să facă. Maria mai spusese lucruri asemănătoare și înainte. Chiar și când era însărcinată, soacra încerca să-l convingă pe Alexandru că ea îi fusese infidelă. Dar Elena credea că, odată ce Maria și-ar vedea nepotul, ar înceta să mai spună astfel de absurdități. Alexandru, soțul Elenei, își iubea profund mama și avea încredere deplină în ea.
Maria profita de acest lucru și controla fiecare decizie și alegere a fiului său. Nu putea accepta că el își alesese o altă femeie cu care să-și împartă viața. Făcea mereu tot posibilul să creeze conflicte între soți.
Elena se plângea adesea soțului ei din cauza soacrei. Nu înțelegea de ce îi permitea să se amestece în viața lor. Dar Alexandru se simțea dator față de mama lui și îi cerea soției să aibă răbdare, asigurând-o că Maria se va liniști în curând.
Dar ultimele cuvinte ale Mariei au fost prea mult pentru Elena. Cum putea încerca să-și convingă fiul că nou-născutul nu era al lui? Elena a luat o decizie – avea să plece și să se întoarcă în orașul ei natal. Sperase că Alexandru o va opri sau, și mai bine, că va merge cu ea. Dar el a rămas tăcut, temându-se să nu-și supere mama.
Maria Popescu și-a atins în sfârșit scopul. Nora pe care o disprețuia era plecată. Acum Alexandru își petrecea tot timpul liber cu ea. Luau cina împreună și își petreceau serile ocupându-se de activitățile lor preferate. Aceștia au fost cei mai fericiți trei ani din viața Mariei.
Însă nenorocirea vine pe neașteptate. Într-o seară, în timp ce Alexandru se întorcea de la muncă, a fost atacat. Un grup de tineri fără scrupule l-au jefuit și l-au bătut cu cruzime. A murit în câteva minute din cauza rănilor grave. După moartea fiului ei, Maria și-a pierdut orice sens al vieții.
Chiar și la ani după tragedie, nu schimbase nimic în camera lui Alexandru. Pregătea mereu mese pentru doi și vorbea adesea cu fotografiile fiului său.
În schimb, viața Elenei era împlinită. Avea un soț iubitor, un fiu minunat și un loc de muncă interesant. De curând, i se promisese o promovare. În acea seară, se grăbea să îl ia pe micuțul Matei de la grădiniță, sperând că va avea timp să pregătească cina.
Ceea ce a văzut la intrarea în grădiniță a surprins-o complet. Fosta ei soacră stătea acolo. Maria Popescu privea copiii care se jucau în nisip. Îmbătrânise mult, era prost îmbrăcată, adusă de spate, cu o privire tristă fixată asupra celor mici. La început, Elena nici măcar nu a recunoscut femeia care o alungase cândva din casă.
Maria îl urmărea pe Matei. Lacrimi îi curgeau pe obraji în timp ce șoptea cât de mult semăna el cu fiul ei decedat.
La început, Elena nu putea să o ierte. I-a reamintit că, cu ani în urmă, nici nu voia să-și privească nepotul, iar acum venise acolo.
Maria a implorat-o pe fosta ei noră să o ierte. Jura că Domnul a pedepsit-o destul. Acum nu-și dorea nimic altceva – doar ocazia de a-l vedea pe Matei din când în când.
În cele din urmă, Elena a decis să își ierte soacra și i-a permis să își vadă nepotul. Acest lucru i-a oferit bunicii un nou motiv să continue să trăiască.
