Tudor s-a întors acasă epuizat, dar în vocea lui se simțea o hotărâre fermă când s-a oprit în pragul bucătăriei. Raluca, ca de obicei, era ocupată cu gătitul și evita să-l privească. Simțea cum greutatea cuvintelor nespuse îi strânge gâtul.
— Trebuie să vorbim, — a început el, sprijinindu-se de blat.
Ea a tăcut, dar mâinile i-au tremurat ușor. Fără să mai aștepte o reacție, a spus direct:
— Vreau să divorțăm.
Raluca s-a întors încet. În ochii ei nu erau lacrimi, doar o tristețe profundă care părea să-i răscolească sufletul.
— De ce? — a întrebat încet, ca și cum s-ar fi temut de răspuns.
Tudor a ridicat din umeri. Cum să recunoască faptul că de luni de zile se gândea la altcineva? Că anii petrecuți împreună deveniseră o povară? În loc de cuvinte, a pus actele pe masă.
— Casa și mașina rămân ale tale.
Raluca a luat foile și, după un moment, le-a rupt în bucăți.
— Nu am nevoie de lucrurile tale, — a șoptit ea. — Dar am o condiție.
Tudor a ridicat o sprânceană.
— Timp de o lună, ne prefacem că suntem o familie. Fiul nostru se pregătește pentru examenul de bacalaureat… — vocea i-a tremurat. — Și… în fiecare dimineață, mă vei duce în brațe din dormitor până la ușa de la intrare.
— Ce? Asta e absurd! — a murmurat el, dar a dat din cap. *Doar o lună*, și-a spus în gând.
A doua zi dimineață, când a ridicat-o în brațe, Matei a izbucnit în râs.
— Tată, arătați ca niște tineri căsătoriți! — Raluca s-a lipit de soțul ei, iar parfumul ei – același ca înainte – i-a provocat brusc un fior.
Cu fiecare zi care trecea, Tudor a început să observe detaliile: umerii ei firavi, cearcănele întunecate de sub ochi, modul în care își încleșta dinții când credea că nimeni nu o vede. Într-o seară, a privit-o cum probează o rochie – atârna pe ea ca pe un umeraș.
— Ai slăbit mult, — a spus el fără să-și dea seama, atingându-i mâna.
— Este doar stresul, — a răspuns ea, evitându-i privirea.
În ultima noapte a lunii, Raluca zăcea în pat, respirând superficial. Tudor s-a așezat pe marginea patului.
— De ce nu mi-ai spus? — a șoptit, mângâindu-i ușor degetele reci.
Ea a zâmbit slab.
— Matei… trebuia să creadă că totul e bine.
Când și-a închis ochii, biletul pentru Veneția – cel pe care îl cumpărase *pentru ea* – era încă în buzunarul lui. L-a rupt în bucăți și l-a aruncat la gunoi.
La înmormântare au fost doar vecinii. Matei, ținând fotografia mamei sale, a întrebat:
— De ce ne-ai părăsit, tată?
Tudor nu a răspuns. Știa că adevărul – despre boală, despre infidelitate, despre zilele în care Raluca scria scrisori de adio în loc să lupte – va rămâne în el ca un cuțit înfipt adânc în inimă.
**Morală:** Dragostea nu moare de la sine. Noi o lăsăm să se stingă atunci când încetăm să mai ascultăm bătăile inimilor.
