A cincea zi, când Ana s-a strecurat din nou afară din casă imediat după cină, Tudor a intrat rapid în camera ei. De data aceasta era hotărât să afle adevărul. A urcat repede scările, dar din nou nu și-a găsit fiica. A început să caute prin dulapuri, unul câte unul. Hainele erau împrăștiate pe podea, jucăriile erau peste tot. A căutat și a căutat, dar totul a fost în zadar până când a observat un colț de hârtie.
Ce putea să însemne această notiță ciudată? Tudor a ridicat perna, a luat hârtia și a început să citească:
„Vino la casa din spatele grădinii tale exact la ora 19:30. Asigură-te că nu te urmează nimeni.”
Bărbatul a început să fie cu adevărat îngrijorat. Dacă până atunci crezuse că fiica lui se strecura doar pentru a se juca în grădină, acum un fior rece i-a trecut pe șira spinării. Ce se întâmpla? De ce mergea Ana la acea casă în fiecare seară? Și cine era expeditorul misterios al mesajului?
Când Tudor a coborât, Ana era deja acasă. Și-a dat seama că nu avea rost să încerce să afle adevărul de la ea. Singura soluție era să o urmărească. În a șasea zi, Tudor era pregătit.
A așteptat cu nerăbdare în camera lui, lăsând ușa ușor întredeschisă pentru a putea urmări discret mișcările Anei. La ora 19:00, sunetul ceasului l-a scos din gânduri. Fiica lui dispăruse deja – nu mai era în casă.
Tudor a alergat spre ieșirea din spate și a reușit să vadă cum fetița dispărea printre copacii din spatele casei lor. Când a ajuns la marginea tufișurilor, a pierdut-o din vedere, dar știa deja care era casa – era menționată în mesaj. Așa că găsirea Anei nu era dificilă. „Ce face fiica mea acolo?”, se întreba îngrijorat tatăl.
Tudor și-a ținut respirația și s-a apropiat cu grijă de casa unde Ana dispărea în fiecare seară într-un mod atât de misterios. Inima îi bătea cu putere, iar palmele îi transpirau de emoție. Casa părea abandonată: vopseaua de pe pereți se cojea, curtea era acoperită de tufișuri, iar ferestrele murdare abia lăsau lumina să pătrundă. Doar o fereastră de la etaj strălucea slab de la lumina unei lumânări.
Bărbatul s-a apropiat de un perete lateral al casei și, privind printr-o crăpătură a obloanelor de lemn, a văzut o scenă uimitoare. Într-o cameră mică, dar amenajată cu grijă, stătea Ana. Lângă ea, într-un scaun balansoar, era o femeie în vârstă. Aceasta o ținea de mână pe fetiță și îi povestea ceva cu voce blândă, mângâindu-i părul din când în când. În ochii Anei strălucea curiozitatea, iar zâmbetul ei emana căldură.
Tudor a rămas nemișcat. Cine era acea femeie? Și de ce venea Ana aici? A decis să mai aștepte puțin și să privească.
Deodată, femeia în vârstă a scos dintr-o cutie un obiect strălucitor – era un medalion. Ana l-a luat cu fascinație și l-a strâns la piept.
„Ar trebui să-l păstrezi, draga mea”, a spus femeia cu o voce caldă și blândă. „Acest medalion a fost al mamei tale când era mică, la fel ca tine.”
Tudor a simțit cum lacrimile îi umplu ochii. Și-a amintit de soția lui, care plecase dintre ei cu câțiva ani în urmă, lăsându-l singur cu Ana. Nu-și amintea ca soția sa să fi pomenit vreodată de rude sau de un asemenea obiect prețios.
Atunci a înțeles: în fața lui era bunica pierdută de mult a Anei – o rudă despre care soția lui nu-i povestise niciodată. Se părea că Ana o găsise cumva și venea aici pentru a afla mai multe despre mama ei.
Tudor a decis să nu perturbe acel moment emoționant. S-a retras încet de la fereastră și s-a întors acasă, simțind o ușoară senzație de alinare. A doua zi, în timpul cinei, i-a spus cu blândețe fiicei sale:
„Ana, nu ai vrea să mă prezinți noii tale prietene?”
Ochii fetiței s-au umplut de teamă și surprindere, dar după un moment, a dat din cap și a spus:
„Da, tati. Dar… promite-mi că nu te vei supăra.”
„Îți promit”, a zâmbit el.
În seara următoare, au mers împreună la casa din spatele grădinii, iar Tudor a întâlnit femeia care păstra cu atâta grijă amintirea soției sale. În acea noapte, familia lor s-a mărit cu încă o persoană dragă inimii lor.
