În fiecare seară, se așează lângă fereastră pentru a saluta apusul soarelui. A devenit un obicei, un ritual, fără de care nu își imaginează zilele. Cândva stăteau împreună aici, el și ea, iubirea lui, lumina lui.
S-au cunoscut în tinerețe, când încă nu știau că viața este plină de surprize, dificultăți și bucurii. Se iubeau atât de sincer și adânc, încât părea că nici timpul, nici distanța nu le pot despărți.
Dar timpul a trecut, iar anii au adus cu ei încercările. Au trăit împreună multe: bucurii și tristeți, nașterea copiilor, construcția casei lor, nopți nedormite pline de griji pentru viitor. Au devenit nu doar soț și soție – au devenit tovarăși de viață, prieteni care împărtășeau fiecare mică bucurie și fiecare zi grea.
Acum câteva luni, el a pierdut-o. Viața lui parcă s-a stins în clipa în care ea a plecat. Nu a plâns, pur și simplu s-a înghețat ca o piatră, nepermițându-și slăbiciunea, pentru că știa – nu ar fi vrut să-l vadă doborât.
De atunci, inima lui este ca un gol, iar fiecare seară o petrece aici, în locul lor preferat lângă fereastră, aducându-și aminte de ea.
Întotdeauna le plăcea să privească apusurile. Ea spunea că ultimele raze ale soarelui au ceva special – ca o melodie de rămas bun a zilei care pleacă. Și acum stă aici, în liniște, urmărind cum soarele se ascunde treptat după orizont.
Pare că, cu fiecare apus, se desparte din nou de ea, lăsând-o să plece puțin mai departe.
Uneori aude vocea ei – un șoaptă lină, ca și cum ar fi chiar aici, ca și cum tocmai ar fi ieșit în grădină și urma să se întoarcă curând. Zâmbește, aducându-și aminte de râsul ei, de ochii ei buni, de mâinile ei grijulii care l-au încălzit toată viața.
În gândurile sale, vorbește cu ea, îi povestește cum a fost ziua, deși această zi a fost la fel ca toate celelalte – goală fără ea.
Copiii lui îl vizitează din când în când, aduc mâncare, îl întreabă cum se simte, dar știe că sunt ocupați cu viața lor, cu familiile lor. Nu îi învinovățește, pentru că și el, cândva, a fost tânăr și a lăsat părinții pentru a-și construi viața.
Dar acum simte singurătatea mai profund ca niciodată.
În fiecare dimineață, speră să o vadă în vis, măcar pentru câteva clipe, iar în fiecare seară se desparte de ea cu speranța unui nou început. Nu se teme de moarte, știe că mai devreme sau mai târziu se vor întâlni din nou, undeva, dincolo de orizont.
Această gândire îl susține, îi dă putere și îi permite să aștepte – nu cu durere, ci cu un dor liniștit și cald.
Această seară, ca toate celelalte, este plină de tăcere și amintiri. Lumina apusului pictează cerul în culori delicate și calde și, dintr-o dată, simte prezența ei.
I se pare că aude cuvintele ei, pe care i le spunea mereu: „Sunt mereu cu tine.” Și știe că este adevărat.
Cu fiecare zi care trece, se apropie tot mai mult de momentul în care vor fi din nou împreună. Și, deși durerea pierderii rămâne cu el, găsește în acest rămas bun tăcut o liniște.
Așteaptă, cât va fi nevoie, pentru că crede că într-o zi sufletele lor se vor reuni din nou.
