Ultimul an la Liceul „Mihai Eminescu” din București s-a dovedit a fi cel mai greu pe care Ioana l-a trăit vreodată. În anii anteriori, încă mai existau colegi care se concentrau pe învățătură, dar în clasa a douăsprezecea părea că toți au uitat de ce vin la școală. În jurul ei se discuta continuu despre planuri de viitor, bani, modă și relații. Ioana însă se simțea ca o străină – viitorul nu îi părea deloc luminos.
Deși era o elevă conștiincioasă, familia ei nu avea bani. Purtase mereu haine primite de la alții. Se întreba dacă avusese vreodată o rochie cu adevărat nouă. Își amintea vag că în clasa întâi totul fusese nou – atunci când tatăl ei era un om diferit, iar mama ei încă trăia…
Ioana nu avusese vreodată prea multă legătură cu colegii – mai precis, ei se cam fereau de ea. Însă în acest an s-a simțit complet exclusă. Deși păreau cu toții aproape adulți, ironiile la adresa ei se înmulțeau. Iar astăzi, lucrurile au depășit orice limită.
Ziua a început obișnuit. Toți s-au așezat în bănci, gata de prima oră. Ioana urăște să fie în centrul atenției, așa că a întrebat:
– „Doamna Popa, pot să răspund din bancă?”
Imediat s-au auzit comentarii răutăcioase:
– „Ionescu nu vrea să vadă toată lumea câte petice are pe rochia ei dacă se ridică în față!”
– „Sau poate se teme că rochia se va destrăma dacă ne uităm prea atent.”
Clasa a izbucnit în râsete – atât fetele, cât și băieții. Doamna Andreea Popa a încercat să-i liniștească, însă fără succes.
– „Ionescu, cu ce te îmbraci la banchet? Nu găsești prea multe „ținute din gunoi” în București, nu-i așa?”
Ioana și-a luat în grabă geanta și a fugit din clasă. A auzit-o pe doamna Popa strigând:
– „Dumitrescu, taci! Ionescu, întoarce-te!”
Dar cine s-o asculte, când toți se credeau deja adulți și suficient de isteți?
Acasă, aceeași priveliște: tatăl ei, Ion Ionescu, adormise deja, după ce băuse. Era întins pe canapea, cu picioarele atârnând, iar în cameră plutea un miros înțepător de alcool. În bucătărie – haos: chiștoace, sticle goale și urme lipicioase pe masă.
Ioana a deschis larg fereastra pentru a lăsa aerul proaspăt să pătrundă. Aprilie era destul de blând în anul acela, deși totuși devreme ca anotimp. Aproape o oră a șters, a curățat și a frecat urmele petrecerii tatălui, întrebându-se cum ar fi fost viața dacă mama ei ar fi supraviețuit.
Știa cât de mult o iubise tatăl ei pe mama ei. Probabil din cauza asta nu își revenise după pierdere. De zece ani, Ion accepta doar slujbe ocazionale și cheltuia majoritatea banilor pe băutură.
La început, nici nu se observa prea tare: se ducea la serviciu și bea doar când Ioana dormea. Apoi a început să bea seara, chiar în fața ei. În cele din urmă, i-a fost aproape imposibil să-și găsească un loc stabil de muncă. Repeta mereu:
– „Stai liniștită, Ioana, e ultima dată când beau, apoi o să trăim bine.”
Dar „bine” nu mai venea. Ioana plângea, îl ruga să se oprească, sperând că se va sătura de alcool, însă nimic nu se schimba, totul devenea mai rău.
Deodată, a auzit un foșnet și s-a întors brusc. Tatăl ei stătea în pragul bucătăriei. Inima i s-a strâns. Deși avea 45 de ani, părea de 60 sau 70.
– „Ioana, de ce ai venit așa devreme?”
Atunci a izbucnit. Mai întâi a vorbit încet, apoi a strigat:
– „Devreme?! Eu nu mai am ce căuta printre oamenii „normali” de la școală, înțelegi?”
Și-a aruncat geaca pe un scaun și a trecut în fugă pe lângă tatăl uimit. Apoi s-a auzit un trântit puternic de ușă. Ion s-a lăsat greu pe un scaun și a mormăit:
– „Ei, și acum te simți mai bine?”
– „Ce s-a întâmplat?” a întrebat o femeie care venise lângă Ioana. Era doamna Mihaela Mihai, cunoscută de toți din bloc, fiind farmacistă la parter.
– „Nu e nimic cu tata,” a spus Ioana, „doar că vreau să stau aici liniștită.”
– „Tăcerea nu rezolvă niciodată probleme,” a spus Mihaela, iar Ioana, cu lacrimi în ochi, i-a povestit ce se petrecuse astăzi.
– „Trebuie să mergem la director. Nu e normal. Cine le dă dreptul?” a propus Mihaela.
Ioana a clătinat din cap:
– „Nu are rost. Spuneți-mi, doamnă Mihai, știți cumva unde aș putea să lucrez? Să nu renunț la școală și să-l văd pe tata cât mai rar…”
– „Un loc de muncă? Ești cam tânără. Dar, mă rog, neoficial… Uite, vino mâine după prânz la mine, poate reușesc să aranjez ceva.”
Ioana și-a șters lacrimile și a zâmbit slab:
– „Vă mulțumesc mult, o să vin.”
Așa a început ea să muncească la un spital din oraș, unde se căutau cu disperare ajutoare pentru asistente în turele de noapte.
Nu intenționa să spună nimănui unde lucrează, dar în evidența pentru bal și-a notat clar că va participa. Bineînțeles, glumele răutăcioase au reapărut imediat, însă Ioana încerca să le ignore. Până la urmă, colegilor le puteau cumpăra părinții ținute scumpe – ea nu avea pe nimeni să-i cumpere, așa că urma să-și strângă singură banii.
Ioana voia să le dovedească tuturor că greșesc, deși nu știa exact de ce. Probabil pentru că ea simțea că nu e deloc inferioară, poate chiar mai puternică decât unii.
Da, nu avea bani, dar putea să strângă suficient pentru o singură seară.
– „Ionescu, am auzit că niște boschetari ți-au găsit rochia de banchet prin gunoaie. Adevărat?” a continuat să se ia de ea și Andreea Dumitrescu.
În jurul Andreei mereu se învârteau câțiva admiratori. De multă vreme era supranumită „regina” clasei, iar nimeni nu se îndoia că va rămâne pe veci cu acest titlu.
Ioana rămăsese cu privirea în caiet. Important era să nu răspundă, poate așa Andreea se plictisește. Dar nu a funcționat.
– „Spune-mi, Ioana, îți aduci și un partener? Ai găsit vreun băiat potrivit la ghena de gunoi?”
Ioana nu a mai rezistat:
– „Poate unul care ți s-ar potrivi ție?”
Clasa a izbucnit în râs, iar Andreea s-a înroșit de furie.
– „Ah, așa deci – rochia scoasă din gunoaie ți-a dat încredere? Ce faci, Ionescu, visezi să fii regina balului?”
Ioana s-a ridicat și a zâmbit ușor:
– „Tu ești obișnuită să faci regulile. Dacă ar fi o competiție adevărată, s-ar putea să fie altceva.”
A ieșit din clasă, iar Andreea a rămas cu gura căscată.
– „Ați văzut asta?” a șuierat, furioasă, Andreea către colegii ei.
Cu vreo săptămână înainte de bal, spitalul în care lucra Ioana a fost cuprins de agitație.
Un băiețel de cinci ani ajunsese cu o lovitură la cap după ce căzuse de pe trotineta lui. Îl însoțea bona, care nu făcea decât să înrăutățească situația vorbind continuu la telefon și cerându-și scuze de la cineva. Era doar un medic de gardă pe tură în noaptea aceea.
– „Ioana, calmeaz-o, te rog, pe femeia asta panicată!” a strigat medicul la telefon. „Nu putem să-l ținem aici – e un salon de adulți. Nu, nu e un caz mortal, dar ar trebui să-l vadă un chirurg pediatru.”
A pus receptorul și s-a uitat la ea uluit.
– „Fă ceva să se liniștească.”
Ioana a dat din cap, a luat-o pe bonă în sala de așteptare și i-a oferit un ceai. Femeia s-a mai domolit și a început să explice:
– „Vedeți, tatăl băiatului, Vlad Popescu, e un om extraordinar, dar e încă tânăr. Are o afacere de succes. Copilul s-a născut când el avea doar 19 ani. Mama nu l-a vrut, așa că Vlad îl crește singur. Însă după ce a împlinit 20 de ani, femeia a început să ceară custodia – nu pentru copil, ci pentru banii lui Vlad. Îl urmărește pas cu pas, a făcut plângeri că nu îi acordă suficient timp, că e neglijent și periculos… Dacă află de acest accident…”
– „Nu l-ați anunțat pe tată?” s-a mirat Ioana.
– „Mi-e teamă. Vlad poate fi foarte aspru,” a spus bona, îngrijorată.
Ioana a întins mâna, hotărâtă:
– „Dați-mi telefonul, vorbesc eu cu el.”
Conversația a fost tensionată. De îndată ce Vlad a înțeles ce s-a întâmplat, a început să amenințe că va da pe toată lumea în judecată. Ioana a fost nevoită să ridice tonul:
– „Vă rog să vă calmați și să mă ascultați. Copiii cad permanent. Băiatul dumneavoastră s-a speriat tare, iar dumneavoastră o speriați și mai mult pe bonă fiind atât de dur. Vă comportați ca un tiran!”
A urmat o tăcere scurtă. Apoi Vlad a spus mai calm:
– „Puteți să-i duceți în altă parte, la dumneavoastră acasă, să nu mai stea în spital și să nu apară aici bandajat? Vă plătesc bine. Mâine pe la prânz ajung și îmi trimiteți adresa printr-un mesaj.”
Ioana a vrut să obiecteze, fiindcă acasă era posibil ca tatăl ei să fie beat, dar Vlad deja închisese. Ea i-a povestit bonei, care a dat din cap:
– „În situația asta, e mai bine să nu rămânem aici.”
– „Dar la mine… tata ar putea fi amețit de băutură,” a șoptit Ioana.
Bona a oftat:
– „Un hotel e riscant – ne poate vedea cineva cunoscut…”
După o jumătate de oră, Ioana descuia ușa micii sale garsoniere, întrebându-se de ce face toate acestea. O aștepta, oare, o nouă situație jenantă?
Tatăl ei nu dormea. Spre surprinderea Ioanei, locuința strălucea de curățenie, iar în aer se simțea miros de mâncare.
– „Ioana, ai adus musafiri? Excelent! Am pregătit așa multă mâncare, că ne ajunge pentru o săptămână,” a spus Ion, surâzând.
Totul părea nefiresc și ciudat. Ioana nu-și mai amintea de când nu mai simțise simultan speranță și teamă.
– „Ioana,” i s-a adresat el în bucătărie. „Iartă-mă. Mi-e o rușine groaznică. Nici nu știu cum să mă uit la tine. Uite, ia banii ăștia, cumpără-ți ceva pentru bal. Am vorbit cu fostul meu șef, i-am mărturisit tot. De mâine încep din nou la ei, și colegii au pus mână de la mână să-ți dau și ție ceva. Nu-i mult, dar poate îți ajunge.”
Nu putea descrie bucuria pe care a simțit-o Ioana. Și a fost și mai fericită când Elena, bona, a dus-o la un salon de înfrumusețare, a ajutat-o să-și aleagă o rochie și a învățat-o să danseze vals.
Cât despre Vlad… Ioana încerca să nu se gândească la el, pentru că o neliniștea. Știa că nu era un monstru, ci un om sever, impunător și corect. Dar prefera să-l țină departe de mintea ei.
Șoferul de taxi a aruncat o privire ciudată în oglindă spre Ioana:
– „Ce naiba? Domnișoară, ne urmărește cineva?”
Ioana s-a întors și un fior i-a străbătut spatele. Mașina lui Vlad era în spatele lor, urmată de cea a bodyguarzilor săi. Angajase paznici de cum începuseră procesele pentru custodie.
În holul liceului, doamna Popa o privea sever pe Andreea Dumitrescu, care arăta ca un model de revistă.
– „O mai așteptăm mult pe Ionescu?” s-a auzit o voce batjocoritoare.
Doamna Popa a dat din cap dezaprobator:
– „N-aș fi crezut să spun asta vreodată, dar sper, Dumitrescu, ca cineva să te aducă, în sfârșit, cu picioarele pe pământ.” Apoi a întors privirea spre intrare, iar fața i s-a luminat. „Ei bine, se pare că ți se clatină coroana mai repede decât te-ai așteptat.”
Andreea a rămas tăcută, privind cum Vlad Popescu – visul oricărei fete din oraș – o ajuta pe Ioana să coboare din mașină. Era îmbrăcată într-o rochie minunată, poate nu la fel de scumpă ca a Andreei, dar parcă mult mai elegantă. Coafura și machiajul erau perfecte.
Andreea a văzut cum toți s-au strâns în jurul Ioanei, lăsând-o singură pe ea. Și-a smuls panglica de absolvire și a fugit spre ușă – clar că nu mai voia să rămână la un bal unde nu ea era în centrul atenției.
Vlad s-a distrat alături de toată lumea. Pe la jumătatea serii, el și Ioana au ieșit afară să ia o gură de aer. Ajustându-i coroana de „regină a balului,” i-a spus:
– „Ioana, îmi amintește de anii mei de liceu. N-aș fi crezut că un banchet poate fi atât de distractiv.”
Ea a zâmbit:
– „Da… Aș vrea să nu se termine.”
El a privit-o cu blândețe:
– „De ce să se termine? Îți stau înainte atâtea lucruri interesante.”
Ioana a clătinat din cap:
– „Nu știu dacă toate astea sunt pentru mine.”
– „Te înșeli, Ioana.”
Au trecut trei ani. Acum Ioana cutreiera un salon de rochii de mireasă, căutându-și ținuta perfectă. Ea și Vlad hotărâseră că va studia la facultate cel puțin trei ani înainte de a se căsători. Cei mai dragi bărbați din viața ei – Vlad, tatăl ei și fiul cel mic al lui Vlad – erau așezați pe o canapea, gata să-și dea cu părerea.
O vânzătoare s-a apropiat:
– „Cu ce vă pot ajuta? Vă interesează un stil anume?”
Ioana a ridicat privirea. Fața Andreei Dumitrescu… O secundă, o mulțime de gânduri au străfulgerat prin amândouă. Ioana a zâmbit și a întrebat:
– „Aveți, cumva, rochii găsite la gunoi? Dacă nu, căutăm în altă parte.”
