Cum îndrăznești să-mi dai afară fiica? Ea nu are unde să meargă! – strigă soacra.
Soarele arzător de vară bătea nemilos când Alina s-a întors acasă de la serviciu. Obosită, a oftat adânc deschizând ușa casei sale spațioase de lângă lac, aceeași casă despre care visase atât de mult. Casa era întruchiparea muncii ei asidue și a ambițiilor sale, simbolul succesului pe care îl atinsese împreună cu prietena și partenera ei de afaceri, Diana.
Parcurseseră un drum lung de la vânzătoare modeste într-un mic magazin de haine la proprietare ale unei rețele prospere de magazine răspândite în tot orașul. Alina își amintea perfect cum ea și Diana își începeau afacerea: dimineți geroase de iarnă la tarabele din piață, unde, tremurând de frig, dar pline de hotărâre, își aranjau marfa; negocieri interminabile cu furnizorii; nopți petrecute calculând și planificând. Treptat, eforturile lor au început să dea roade: mai întâi au deschis un mic magazin, apoi al doilea, al treilea, iar acum aveau o întreagă rețea cunoscută în întreg orașul.
Nici nu apucase bine Alina să intre pe ușă când un glas cunoscut o întâmpină:
– Alina, ce avem la prânz?
Alina și-a înghițit iritarea și s-a întors spre sursa întrebării. Era Ramona, sora soțului ei, Cristian. Ramona, împreună cu soțul ei, Mihai, și fiul lor, Luca, veniseră în vizită acum o lună și, în tot acest timp, nu mișcaseră un deget pentru a ajuta la treburile casnice. Alina aruncă o privire rapidă prin bucătărie: lucruri împrăștiate, vase nespălate, resturi de la micul dejun pe masă, jucăriile lui Luca răspândite pe podea. Își aminti cât de fericită fusese când ea și Cristian reușiseră, în sfârșit, să cumpere această casă, cum împreună aleseseră mobila, se certaseră despre culoarea pereților și planificaseră fiecare detaliu. Dar acum, casa lor, visul lor comun, se transformase într-un loc haotic.
Reținându-și frustrarea, Alina spuse sec:
– Ce gătești, aia mănânci. Sunt pe fugă și nu mă sunați pentru lucruri mărunte, voi fi foarte ocupată.
Fără să mai aștepte răspuns, Alina se întoarse și ieși din casă. Se urcă rapid într-un taxi comandat dinainte și îi spuse șoferului adresa cafenelei unde urma să aibă o întâlnire importantă cu Diana. În drum, Alina reflecta asupra vieții sale. Afacerea îi înflorea, realizase multe: Diana își cumpărase recent un apartament elegant în centrul orașului, iar ea, Alina, își împlinise visul de a construi această casă frumoasă de lângă lac. Dar, în loc să se bucure de roadele muncii sale, simțea că locuința devenise o sursă constantă de stres din cauza musafirilor nepoftiți.
Taxi-ul ajungea deja la cafenea când telefonul Alinei începu să sune. Pe ecran apăru numele Dianei. Un sentiment de îngrijorare o cuprinse: de obicei, nu se sunau înaintea întâlnirilor, decât dacă apărea ceva urgent.
– Sunt aproape acolo, spuse Alina răspunzând la telefon.
– Îmi pare rău, dar trebuie să amânăm întâlnirea, spuse Diana cu o voce jenată.
Alina deveni imediat precaută. Diana nu anula niciodată planurile în ultimul moment fără un motiv serios.
– Ce s-a întâmplat? Ești bine?
– Da, sunt bine… doar că… să nu râzi. Am cumpărat un kebab dimineață dintr-un chioșc și… nu mi-a picat bine.
Alina zâmbi, deja anticipând finalul poveștii. Nu era prima dată când Diana ceda tentației mâncării de stradă, cu rezultate previzibile.
– De câte ori am trecut prin asta? întrebă Alina blând.
– Știu, dar mi-a fost poftă!
– Vrei să-ți aduc ceva? Medicamente?
– Nu, e în regulă. Odihnește-te și bea multă apă. Ne vedem când îți revii.
Diana îi mulțumi și închise apelul.
Alina îi spuse șoferului:
– Întoarceți-vă, vă rog. Planurile s-au schimbat.
Când ajunse acasă, Alina deschise poarta și intră tiptil. Auzi vocile Ramonei și ale lui Mihai discutând despre modificările pe care doreau să le facă în casa ei.
– Am putea face o terasă acoperită aici, să fie mai plăcut.
– Da, și poate o bucătărie separată, să nu o mai vedem pe Alina prea des.
Alina intră brusc în casă și își chemă soțul.
– Cristian, când pleacă rudele tale?
Cristian rămase fără răspuns.
– Le dai tu vestea sau o fac eu?
Ramona începu să țipe, iar la telefon se auzi vocea soacrei:
– Alina, cum îndrăznești să-mi dai afară fiica?
Alina răspunse calm:
– Au stat destul. Este casa mea.
În ciuda rugăminților soțului, Alina rămase fermă. Jumătate de oră mai târziu, musafirii plecau.
În cele din urmă, Alina a divorțat. A fost un proces dureros, dar a știut că a luat decizia corectă. Afacerea a continuat să prospere, iar Alina a redescoperit liniștea și libertatea pe care o merita.
