7 iulie! Nu poate să fie! Pur și simplu o coincidență. Dar şi numele Andrei. Patronimicul şi numele de familie diferite. Parcă, deghizătorii pot schimba şi prenumele. Privi mult la portretul bărbatului, parcât să găsească ceva familiar.
Femeia de la biroul de resurse umane al primăriei municipiului Bălţi înmână documentele noii angajate. Apoi, ridicând telefonul, strigă:
Ioana Andreiea, intraţi la mine! Aici e noua noastră colegă.
Câteva clipe mai târziu, femeia pășește în cabinet și, fără să stea pe gânduri, se adresează tinerei, deja cu câţiva ani în spate:
Sunteţi curățătoarea nouă?
Da!
Eu sunt şefă de gospodărie, mă numesc Ioana Andreiea, se prezintă șefă și, fără să aștepte, întreabă. Iar dumneavoastră?
Viorica, a corectat, citind în ochii superioarei un ecou de curiozitate, Viorica Olaru.
Haideţi, vă arăt locul de muncă, au ieșit din birou, vorbind tot timpul. Întregul al treilea etaj e al dumneavoastră
***
Viorica era fericită că a găsit acest post. Zâmbind larg, îşi privea noua reședință:
Mai am doi ani până la pensie. Şi după pensie pot să mai lucrez. Salariul e optsuta de lei, plus primele de rând. Cu Dmitri vom trăi decent. Copiii au crescut şi sau despărţit. Nici măcar nu ştiu cum se numeşte primarul nostru! Ar fi păcat să mă întrebe cine ştie. În curând, prânzul. La parter găsim tabloul cu toţi primarii. Cum nu am citit până acum?
***
Întorcânduse din cantină, trecu pe lângă un panou unde era scris numele şefului oraşului: Andrei Borș, anul naşterii nouă suta optzecitrei.
Oh, încă e tânăr. Nici patruzeci de ani nu are, îşi spuse Viorica şi, brusc, îşi aminti. Andrei?! Nouă suta optzecitrei.
Se întoarse şi citi data:
7 iulie! Nu poate să fie! Pur și simplu o coincidență. Dar şi numele Andrei. Patronimicul şi numele de familie diferite. Parcă, deghizătorii pot schimba şi prenumele. Privi din nou portretul, sperând să vadă ceva ce îi aparţine.
***
Un nou loc de muncă. Gândurile străine se retrăseră în spate.
În seara aceea, discuta mult cu soţul. Apoi el se duse în camera lui să urmărească un meci, iar ea în a ei.
Apartamentul lor era mare, cu trei camere. Copiii plecase, lăsând mult spaţiu. Bărbatul mai dormea uneori cu Viorica, dar din ce în ce mai rar.
Aşezată pe patul din camera ei, gândurile îi învăluiau mintea. Gânduri despre tinereţe. Şi despre un secret pe care nu-l împărtăşease niciodată soţului.
Avea un fiu cu soţul, pe nume Andrei. Când avea nouăsprezece ani, nu avea bani, nici un loc de muncă. Era la căminul de studenţi, un cămin care nu era făcut pentru a creşte un copil. Reuşi să-l ţină doar şase luni, apoi îl lăsă la grădiniţa de stat.
După trei ani, se căsătorise cu Dmitri. Nu se întrebă nici unul despre ce se întâmplase înainte de nuntă. În scurt timp, au avut două fiice.
Copiii au crescut. Una a intrat la facultate în centrul judeţului, sa căsătorit acolo. Nepoţii merg la şcoală. Cealaltă sa căsătorit şi locuieşte acum la Chișinău.
Viorica nu a obţinut niciodată o profesie de top. Pentru ultimii douăzeci de ani a lucrat ca şefă de gospodărie la un atelier de prelucrare a lemnului. Recent, fabrica a dat faliment şi toţi angajaţii au fost concediaţi. Atunci, fiica unei prietene io propuse un loc de curăţător la primărie. Acceptă.
Şi aşa, astăzi primarul Andrei Borș, născut în anul 1983, îşi duce viaţa. Viorica nu se plânge de existenţa ei, dar în fiecare an îşi aminteşte de fiul pe care la pierdut. De câteva ori ia apărut chiar în vis. Vrea să ştie cu siguranţă că el este al ei şi că îi este bine.
***
Au trecut câteva zile.
Viorica curăţa pe etajul său. Când au început să se audă voci, a zărit pe Andrei Borș, care discuta pe fugă cu nişte colegi. Văzânduo, primarul a înclinat din cap şi a trecut pe lângă ea, continuând discuţia.
Atunci i sa ivit în minte Vasile, băiatul de care fusese îndrăgostită patruzeci de ani în urmă. Atunci era voinic, vesel, iar ea îşi imagina un Vasile serios, de afaceri. Nu ştia că, privindul pe Andrei Borș, vedea exact felul pe care îl dorea în tinereţe.
Îl ştiu pe Vasile doar pe scurt:, când a aflat că Viorica va avea un copil, a promis să plece să lucreze în străinătate. A aşteptat, a sperat, apoi a înţeles că a fugit.
E posibil ca Andrei Borș să fie fiul meu?
Dacă nu laş fi lăsat la grădiniţă, poate ar fi fost altul. Însă fetele mele sau descurcat bine. Cea mare e căsătorită, are un apartament spaţios şi maşină. şi cea mică are şi ea tot ceși doreşte. Băieţi nu am.
Maș căsătorit cu Dmitri? Nu ştiu. Destinul ar fi fost alt, pentru mine, pentru el şi pentru Andrei. Poate că Andrei Borș nu e al meu. Poate că şirul coincidenţelor e prea lung.
Totuşi, nu contează. Are părinţi, pentru că la şase luni avea nevoie de alţii. Probabil încă nu ştiu că nu sunt părinţii lui. Copilăria lui a fost fericită, fără să ştie că a crescut de la o familie care nu-i este de sânge. Să nu uităm că un băiat simplu poate deveni primar.
***
După prânz, ia venit la Viorica colega tânără, Elena:
Salut, mătușă Viorica!
Buna!
Vineri sărbătorim ziua de naştere a Lăcrămii. Ea curăţă la etajul cinci. Vise împlinesc patruzecicinci de ani. Vii cu noi?
Desigur! zâmbi Viorica.
Atunci dă-mi două sute de lei. Şi adunevoie ceva original pentru salată.
Bine, scoase Viorica portofelul şi întinse două sute de lei.
Facem și noi un toast pentru toate sărbătorile.
Elena, spune-mi doar Viorica. Suntem doar colege.
Desigur, Viorica!
***
Vineri, după muncă, sau adunat pe etajul şapte. Un birou era liber; au pus masa.
Aşa cum se întâmplă în orice birou, au rostit toasturi pe rând, sorbind fiecare un pahar de vin roşu.
Dintrodată, ușa biroului sa deschis şi a intrat Andrei Borș. A zâmbit:
Lăcrămă Olegovna, La mulţi ani! şi a înmânat o cutiuţă. Un mic cadou.
Mulţumesc, domnule primar! pe chipul sărbătoritei au apărut lacrimi.
Andrei Borș, aşezaţivă cu noi! a invitat şefa gospodăriei.
Doar puţin, a acceptat el, așezânduse lângă Viorica.
Femeia a pus imediat pe farfurie salată şi felii de cârnaţi, a turnat vin în pahare. Bărbatul a rostit un toast.
Viorica îl privea şi totul în interiorul ei tremura. Era cu adevărat fiul ei; nu mai avea nicio îndoială.
***
Andrei a stat cam douăzeci de minute, sa despărțit şi a plecat.
Ce om bun! spuse Cătălina, cea care lucra cea mai mult timp la primărie și ştia totul despre toţi. Un fost primar, şi încă găseşte timp să stea cu noi.
De cât timp e Andrei Borș aici? întrebă Viorica.
Un an. Îţi aduci aminte că anul trecut lam ales?
Viorica nu-şi amintea. Orice decizie o lua soțul.
Ştiţi că părinţii lui sunt bogaţi, de rang înalt, continuă Cătălina, şi că nu-s părinţii lui biologici.
Serios? se miră Lăcrămă.
Sa aflat acum doi ani, când sa pregătit de alegeri. Se spune că nici el nu ştia. Cel mai interesant este că nu a reacționat deloc.
De unde ştii toate astea? întrebă Viorica.
Înainte, viceprimarul era Olga Pavelovna. Ea aduna toate informaţiile despre Andrei, vroia să rămână el la putere. Dar oamenii vechi nu au fost aleşi.
Deci el nu ştie cine sunt părinţii lui? întrebă Viorica.
Se pare că nu. El iubeşte pe cei care lau crescut. Primarul nostru este un om corect în toate relaţiile.
Viorica Olaru privea la ușa biroului unde stătea Andrei Borș. În inimă îi era simultan bucurie și tristeţe. Bucurie pentru că fiul ei avea o viaţă bună, tristeţe pentru că nu putea să-l îmbrăţi în braţe. E vina mea, gândi. Zâmbi şi, în gând, spuse:
Nu te voi deranja, fiule! Voi fi mereu lângă tine!Viorica a ridicat telefonul, iar vocea calmă a lui Andrei a alunecat prin fir ca un ecou familiar. Mă gândesc să vin să-ți arăt ceva, a spus el, iar în spatele cuvântului ceva vibra o promisiune de adevăr.
A doua zi, după ce a terminat lucrul pe etajul trei, Viorica l-a așteptat pe coridorul liniștit al primăriei. Andrei a intrat cu pași măsurați, purtând un dosar vechi, legat cu o panglică albă. Am găsit în arhiva orașului documente din anii 80, când am fost încă un tânăr ofițer, i-a explicat el, deschizând dosarul.
În interior, Viorica a citit cu ochii obosiți o scrisoare semnată de un medic de familie. În ea se preciza că la naștere, băiatul a fost înregistrat sub numele Andrei Borș, însă, dintr-o confuzie de înregistrare, prenumele tatălui biologic a fost scris alături de numele de familie al unei familii de tutori. Mama lui a păstrat tot timpul aceste informații în secret, continua scrisoarea, pentru a-l proteja de stigmatele societății.
Viorica a simțit cum se rupe un zid din interiorul ei. Nu era nevoie să își mai caute răspunsuri în amintiri uitate; faptele erau acolo, întocmite și sigilate. Pentru prima oară din viață, nu a simțit nevoia să intre în apărarea unor ce ar fi putut fi, ci a înțeles că dragostea nu cunoaște linia genealogică.
Andrei a privit spre ea, așteptând reacția. Întotdeauna am simțit că mă leagă ceva mai profund de tine, i-a spus el, nu pentru că suntem legătură de sânge, ci pentru că ai fost mereu cea care a îngrijit temelia mea, cu discreție și cu blândețe.
Viorica a zâmbit, iar lacrimile i-au udat obrajii fără tristețe. Azi înțeleg că nu e vorba doar despre biologie, a șoptit ea, ci despre tot ce am construit împreună. Tu ai devenit liderul pe care l-am dorit să fie copilul meu, iar eu am fost întotdeauna acolo, la umbra ta, ca o umbră protectoră.
În acel moment, ușa biroului s-a deschis iar el a intrat cu o cutie mică, învelită în hârtie de sărbătoare. Este pentru tine, a spus Andrei, punând-o în mâinile Vioricăi. Inside, a găsit o broșă de argint în formă de stea, gravată cu inițialele A.O. și o mică inscripție: Pentru femeia care mi-a arătat lumina când totul era întuneric.
Viorica a luat-o în palmă, iar căldura metalului i-a străbătut degetele. A simțit că viața ei, cu toate dramele și coincidențele sale, s-a încheiat într-un cerc complet, nu cu un nod de neînțelegere, ci cu o recunoaștere sinceră și profundă.
A fost ultima zi de sărbătoare, dar nu și a singurătății. Prima rază de soare a dimineții a pătruns prin fereastra biroului, iar Viorica a închis ochii și a respirat adânc, știind că, în final, iubirea pe care o dăruia și pe care o primea era mai mare decât orice titlu sau document. A plecat din primărie cu broșa strălucind în buzunar și cu inima ușoară, pregătită să trăiască fiecare clipă a zilelor rămase, știind că, indiferent de trecut, viitorul îi aparținea în totalitate.
