7 iulie! Nu poate fi adevărat! E doar o coincidență. Dar și prenumele Andrei. Patronimicul și numele de familie sunt altfel. Parcă orfanotul poate schimba și numele de familie, și prenumele. Se uită lung la portretul bărbatului, parcă sperând să recunoască ceva familiar.
Femeia din departamentul de resurse umane al primăriei a înregistrat actele pentru o nouă angajată. Apoi a sunat:
Doamna Anca Ilie, intrați în biroul meu! Aici este noua noastră lucrătoare.
Câteva minute mai târziu, Anca a intrat și s-a adresat imediat femeii în vârstă, cu voce uscată:
Sunteţi curățătoarea?
Da!
Eu sunt şefă de întreţinere, mă numesc Anca Ilie, s-a prezentat patroana și a întrebat fără ezitare. Iar dumneavoastră?
Vasilica a corectat, observând întrebarea nerostită din ochii şefei. Vasilica Ioana.
Haideţi, vă arăt locul de muncă, au ieşit din birou și au continuat să vorbească. Veţi avea întregul etaj al treilea la dispoziţie
***
Vasilica era încântată de noul post. Zâmbind larg, îşi privea posesiunile:
Mai am doi ani până la pensionare. Aici pot lucra şi după. Salariul e opt mii de lei, plus prime. Cu Mihai vom reuşi să trăim decent. Copiii sunt mari şi s-au despărţit. Nici nu ştiu cum se numeşte primarul nostru! Ar fi ruşinos să nu ştiu! În curând e prânzul. Pe parter este o fotografie cu toţi primarii. Cum am putut să nu citesc?
***
Întorcânduse din cantină, a trecut pe lângă un panou și a citit numele conducătorului oraşului: Andrei Borisevici, născut în anul o mie nouă sute optzecitrei.
Oh, e foarte tânăr. Nu are încă patruzeci de ani, a gândit Vasilica și apoi a amintit brusc. Andrei?! O mie nouă sute optzecitrei.
S-a întors, a citit data de naştere:
7 iulie! Nu poate fi adevărat! E doar o coincidență. Dar şi prenumele Andrei. Sa uitat din nou la portret, căutând o asemănare.
***
Noua slujbă a împins gândurile străine în fundal.
În seara aceea a vorbit mult cu soţul ei. Apoi el sa dus în camera lui să urmărească un meci, iar Vasilica în a ei.
Apartamentul lor era spaţios, cu trei camere. Copiii fuseseră despărţiţi, locuinţa devenise aerisită. Băiatul lui dormea uneori cu ea, dar din ce în ce mai rar.
În acel moment sa întins pe pat în camera ei, cu mintea plină de amintiri despre tinereţe şi despre secretul nerezolvat pe care nu-l împărtăşise niciodată soţului.
Ea a avut un fiu dintro relaţie anterioară. Pe copil la numit Andrei. Avea nouăsprezece ani, nici bani, nici muncă. Locuia întro cămină de la şcoală, nenorocită pentru o mamă singură. A reuşit să-l ţină în viaţă doar şase luni, apoi la încredinţat unui cămin de copii.
Trei ani mai târziu sa căsătorit cu Mihai. Nici unul dintre ei nu a întrebat despre trecutul ei. În scurt timp au venit două fete.
Fetele au crescut. Una a intrat la o facultate din judeţul capitală şi sa căsătorit acolo; nepoţii merg la şcoală. Cealaltă sa mutat la ClujNapoca şi trăieşte acolo.
Vasilica nu a obţinut niciodată o calificare superioară. În ultimii douăzeci de ani a lucrat ca şefă de întreţinere întrun depozit industrial. Recent fabrica a dat faliment şi toţi angajaţii au fost concediaţi. Atunci fiica unei prietene ia oferit un post de curățătoare la primărie. A acceptat.
Şi iată că acum primarul Andrei Borisevici sa născut în anul o mie nouă sute optzecitrei. Vasilica nu se plânge de viaţa ei, dar în fiecare zi se gândeşte la fiul pe care la avut. De câteva ori la văzut chiar în vis. Vrea doar să ştie dacă e cu adevărat al ei şi dacă îi merge bine.
***
Au trecut câteva zile.
Vasilica curăţa etajul său când au început să se audă voci. La văzut pe Andrei Borisevici, care discuta în grabă cu un coleg. A dat din cap în semn de salut şi a mers pe lângă ea, continuând discuţia.
În mintea Vasilicăi a apărut Vasile, băiatul de care fusese îndrăgostită patruzeci de ani în urmă. Atunci era voinic, hazliu, iar ea îşi dorea să-l vadă serios, de business. Nu şia imaginat niciodată că ar putea săl vadă așa cum îl vedea în tinereţe atunci când a observat pe Andrei. Vasile plecase imediat ce aflase că Vasilica va avea un copil, zicând că pleacă la muncă în străinătate. Ea a aşteptat, a sperat, apoi a înţeles că a fugit.
Este cu adevărat fiul meu, Andrei Borisevici? Dacă nu laş fi lăsat la cămin, nu ar fi ajuns așa. Dar şi fetele mele sunt bine stabilite. Cea mare e căsătorită, are un apartament mare, maşină. A doua este la fel de fericită. Nu am un fiu.
Dacă nu maş fi căsătorit cu Mihai, viaţa ar fi fost altă pentru mine, pentru el şi pentru Andrei. Poate că Andrei nu este chiar al meu. Există coincidenţe rare.
Totuşi, nu contează. El are părinţi, căci avea doar şase luni atunci. Probabil că nu iau spus niciodată că nu este al lor. Copilăria ei a fost fericită, iar un simplu tânăr a ajuns primar.
***
După prânz, colega ei tânără, Elena, sa apropiat:
Bună, mătușă Vasilica!
Bună!
Vineri sărbătorim ziua de naştere a Lilei. Ea curăţă etajul al şaselea. Împlineşte 45 de ani. Vii cu noi?
Desigur! a răspuns cu zâmbet Vasilica.
Atunci dă două sute de lei. Și adu ceva original de tip salată sau pe scurt, ceva special.
Bine, Vasilica a scos portofelul și a înmânat banii.
Facem petrecere pentru toţi.
Elena, să-mi spui doar Vasilica. Suntem colegi.
Desigur, Vasilica!
***
Vineri sau adunat peste lucru pe etajul al şaptelea. Un birou era liber, au pus masa.
Aşa cum se întâmplă mereu, la birou, toţi au rostit toasturi în ordine, sorbind din vinul roşu după fiecare.
Dintrodată, ușa biroului sa deschis şi a intrat Andrei Borisevici. A zâmbit:
Lila Olegovna, la mulţi ani! şi a înmânat o cutiuţă. Un mic cadou.
Mulțumesc, domnule primar! ochii sărbătoritei sau umplut de lacrimi.
Andrei, staţi cu noi! a invitat şefa de întreţinere.
Doar puţin, a acceptat şi sa aşezat lângă Vasilica.
Femeia a pus pe farfurie o porţie de salată, felii de cârnaţi, a turnat vin în pahare. Bărbatul a rostit un toast.
Vasilica îl privea şi totul tremura înăuntru. Era fiul ei, nu mai avea dubii.
***
Andrei a stat cam douăzeci de minute, a luat la revedere şi a plecat.
Ce om bun! a exclamat Cătălina, cea mai veche angajată a primăriei, care ştia totul despre toţi. Chiar şi fostul primar nu sar fi gândit să stea cu noi.
Andrei Borisevici a fost aici de mult? a întrebat Vasilica.
De un an. Îţi aminteşti că lam ales anul trecut?
Vasilica nuşi aducea aminte; la ea totul îl decidea soţul.
Ştii că părinţii lui sunt bogaţi, influenţi, a continuat Cătălina. Şi că nu sunt părinţii săi biologici?
Ce? a clătinat surprinsă Luiza.
Sa aflat acum doi ani, când el se pregătea de alegeri. Se pare că nici el nu ştia. Cel mai interesant este că nu a reacţionat deloc.
De unde ştii toate astea? a întrebat Vasilica.
După fostul primar a fost numită înlocuitoarea Olga Pavelă. Ea aduna informaţii despre Andrei, vroia să păstreze pe şeful său la putere. Dar oamenii nu lau reţinut.
Deci el nu ştie cine îi sunt părinţii? a insistentat Vasilica.
Se pare că nu. El iubeşte pe cei care lau crescut. Primarul nostru, în toate relaţiile, este un om cinstit.
Vasilica Olăiţa sa uitat la uşile biroului unde stătea Andrei Borisevici. Inima îi era în acelaşi timp bucurată şi tristă. Bucuria venea din faptul că fiul ei duce o viaţă bună, tristeţea din neputinţa de al îmbrăţişa. Sunt vinovată şi eu, a gândit, apoi a zâmbit şi a şoptit în sine:
Nu te voi supăra, dragul meu! Voi fi mereu lângă tine, în gând.Vâlcelul ei de hârtie tremură în mâinile ei, așa cum tremurau și amintirile. Deschise un dosar vechi, cu fotografii noi și vechi, și găsi o scrisoare de la mama lui Andrei, scrisă cu mână tremurată, în anul în care pierduse copilul. Îţi scriu dintrun suflet ce nu a ştiut să ierte timpul, citea Vasilica, iar sub fiecare cuvânt se ascundea o inimă sătulă de regrete și dor.
În acea seară, în apartamentul modest, Vasilica a pus scrisoarea lângă fotografia lui Andrei, care acum zâmbea, în uniforma de primar. A aprins o lumânare și a rostit, cu vocea sfâșiată de emoție: Îţi mulțumesc pentru că ai adus lumină în oraşul nostru, pentru că ai ales să fii bun și să nu cauţi răspunsuri în locuri întunecate. Eu am trăit cu greul greșelii mele, dar dragostea mea pentru tine rămâne nealterată.
În jurul ei, ecoul pașilor săi de pe scara casei părea să se îndrepte spre ferestrele oraşului, spre străzile pe care le veghea el. Un fulg de lumină pătrunse prin perdeaua subțire și se așeză pe foaia, ca un semn de speranță. Vasilica închise ochii, iar în visul ei, Andrei, cu ochii plini de compasiune, îi întindea mâna și o strângea cu căldură.
Când dimineața răsări, Vasilica se trezi cu un zâmbet melancolic, dar liniștit. L-a lăsat pe Andrei să-și continue drumul, știind că legătura lor, deși ascunsă în umbrele trecutului, era solidă ca piatra de temelie a oraşului. Până și-a încheiat ziua, dar inima ei nu mai purta povara incertitudinii; în locul ei, și-a găsit liniștea în simplul fapt că a iubit, că a iubit fără să cunoască răspunsurile, și că, în final, dragostea a fost mereu acolo, în fiecare colț al primăriei curățate cu sufletul ei.
