Timp de 35 de ani am lucrat ca președinte al Comisiei de Expertiză Medicală a Capacității de Muncă (CEMCM) într-un oraș mare din Moldova și am fost neiertător cu cei care, după părerea mea, puteau încă să lucreze, tăindu-le gradul de invaliditate. Eram mândru că economisesc banii statului. Dar atunci când soția mea a fost lovită de un accident vascular cerebral, iar colegii mei, cu un zâmbet, au refuzat să-i dea scutece, spunând: Mai mișcă totuși o mână!, am înțeles că toată viața am fost câinele de pază al unui sistem care urăște bătrânețea și slăbiciunea.
La noi, ajutorul pentru dizabilitate nu se dă, trebuie să-l smulgi cu dinții, demonstrând că ești aproape la capătul puterilor. Eu am fost zidul de care s-au spart acești dinți.
Mă numesc Pavel Ursu. Am șaizeci și opt de ani. Până anul trecut am condus CEMCM într-un centru raional important. Prin biroul meu au trecut mii de oameni: fără picioare, nevăzători, bolnavi de cancer sau diabetici.
Aveam reputația unui barbat de fier. Știam toate portițele, recunoșteam de la distanță simulările. Îi citeam pe cei care voiau o pensie de invaliditate doar pentru reducerea facturilor la întreținere sau un supliment la pensie.
Sarcina mea, primită neoficial, era limpede: să economisesc bugetul statului. Cu cât mai puțini invalizi, cu atât mai multe bonusuri pentru conducerea comisiei.
Am tăiat gradul de invaliditate celor fără degete la mână. Le spuneam cu privirea sinceră:
Aveți cealaltă mână întreagă. Puteți lucra portar. Puteți răspunde la telefon. Statul nu e dator să vă hrănească. Vă dăm gradul trei, apt de muncă. Următorul!
Refuzam mamei copiilor cu paralizie cerebrală scaunele rulante performante din import, semnând pentru modele ieftine moldovenești, cu care copiii urlau de durere. Spuneam:
Avem norme. Producția locală nu e mai rea. Trebuie răbdare.
Dormeam liniștit. Eram convins că servesc statul, apărându-l de profitori. Aveam un salariu bun, aprecierea șefilor, mașină de serviciu și trai decent.
Până când nenorocirea nu mi-a bătut în ușă.
Totul s-a schimbat într-o clipă. Soției mele, Aurelia, i-a venit rău la țară, într-o dimineață de iulie însorită. Accident vascular ischemic masiv.
Când am ajuns la spital, medicul nu m-a privit în ochi.
D-le Ursu, sunteți medic, știți: partea dreaptă complet paralizată, nu poate înghiți, nu vorbește. Va trăi, dar va fi o invaliditate severă.
Am luat-o pe Aurelia acasă după o lună. Femeia mea puternică devenise un copil neajutorat, prizonier în propriul corp. Zăcea, privind cu un singur ochi viu spre tavan, iar saliva îi curgea din colțul gurii.
A început calvarul pe care îl cunosc toate femeile care au grijă de un bolnav la pat. Trebuia să o întorc la fiecare două ore ca să nu facă escare, să-i schimb scutecele, să o hrănesc cu supă strecurată cu seringa. În două luni am slăbit zece kilograme, mi-am distrus spatele și am uitat ce e somnul de noapte.
Banii nu ne ajungeau deloc. Pensia Aureliei se ducea pe infirmieră, când eu eram la muncă, și pe medicamente. Avea nevoie de gradul I de invaliditate și de un program individual de recuperare pentru a primi scutece gratuite de la stat, un saltea antiescare și un pat medical adecvat.
Am adunat actele și am mers la CEMCM. La propria mea comisie. În biroul vecin.
De cealaltă parte a mesei.
Comisia era condusă de fosta mea adjunctă, Vera. Femeia pe care eu am învățat-o să fie dură.
Am adus-o pe Aurelia pe un cărucior uzat, închiriat.
Vera s-a uitat peste ochelari la noi. În privirea ei nu era compasiune, doar acea răceală a funcționarului pe care o cunoșteam prea bine.
S-a apropiat, i-a cerut Aurelăi să ridice mâna stângă. Cu greu, tremurând, a reușit.
Uite, domnule Ursu, a spus Vera energic. Se vede o dinamică pozitivă. Partea stângă funcționează. Reflexele sunt.
Vera, face pe ea! Nu vorbește! Ce dinamică pozitivă? Avem nevoie de gradul I și de saltea, deja apar escare!
Vera a oftat, zâmbind ușor, așa cum zâmbeam și eu cândva.
Domnule Ursu, știți bine instrucțiunile. Gradul I se dă doar la pierdere totală a autoservirii. Aurelia poate duce lingura la gură cu stânga. Deci rămâne autoservirea parțială. Îi dăm doar gradul II.
Dar scutecele? vocea îmi tremura. Avem nevoie de cinci pe zi! Din pensiile noastre nu mă descurc!
Normele CNAS prevăd trei scutece pe zi la gradul II. Saltea antiescare nu se acordă încă. Trebuia întoarsă la timp. Bugetul nu e de cauciuc, domnule Ursu. Chiar dvs. m-ați învățat asta. Următorul!
Așa a venit bumerangul.
Am scos-o pe Aurelia pe hol.
Holul era plin. Bătrâni cu baston, femei fără păr după citostatice, mame cu copii în cărucioare. Toți așteptau în întuneric, ceasuri întregi, să arate acestor doamne scorțoase în halate albe cât de greu le este. Că vor să trăiască.
Privind la ei, i-am revăzut pe toți.
L-am revăzut pe bătrânul veteran de la Afganistan fără un picior, căruia nu i-am dat un protez german bun, spunând: Sunteți în vârstă, mergeți și cu moldovenesc prin casă. A plâns la mine în birou.
Am revăzut femeia cu cancer la sân în stadiul IV, căreia i-am dat gradul II, spunând: Puteți coase de acasă, cancerul se tratează. A murit după două luni.
Am înțeles că nu am economisit banii statului, ci am luat bătrânilor dreptul la demnitate. Am fost șurub într-o mașinărie sadică ce îi face pe bolnavi să se simtă vinovați pentru suferința lor.
Acum mă topea și pe mine.
M-am așezat în genunchi lângă căruciorul Aurelăi. Soția mea, frumoasa mea Aurelia, care odinioară mă ridica în brațe, stătea cu saliva pe bărbie. Nu putea vorbi. Dar ochiul ei viu mă privea, din el curgea o lacrimă amară. Înțelegea tot. Știa că a fost aruncată la coș. Că viața, banii și taxele plătite patruzeci de ani nu prețuiau nici cât un scutec în plus.
Iartă-mă, Aurica, am plâns eu, cu fața în genunchii ei, în mijlocul acelui coridor înfricoșător. Iertați-mă, toți. Doamne, iartă-mă.
A doua zi mi-am dat demisia. Am refuzat pensia specială de funcționar public și am plecat cu scandal.
Am vândut mașina noastră ca să îi cumpăr Aurelăi un pat medical și o saltea germană. Scutecele i le plătesc eu.
Dar am făcut și altceva.
Acum lucrez voluntar. Sunt consilier juridic pentru persoanele cu dizabilități.
Zi de zi îi însoțesc pe bătrâni la aceste comisii blestemate. Știu toate instrucțiunile, toate tertipurile, toate ordinele CNAS ascunse de oameni.
Când altă doamnă de fier refuză o bătrână paralizată de la scutece, pun pe masă extrase din lege și ameninț cu procuratura. Scot cărucioare, medicamente, bilete de tratament. Învins sistemul cu propriile lui arme.
Aurelia nu s-a ridicat încă. Medicii spun că nu mai are mult.
Dar ori de câte ori obțin gradul I pentru un alt bunic paralizat, vin acasă, mă așez lângă patul soției, îi iau mâna caldă și moale și îi spun:
Azi am mai salvat unul, Aurica.
Și parcă zâmbește.
Trăim într-o lume crudă, unde bătrânețea și neputința sunt considerate rușine. Dar clopotul va bate la fiecare, mai devreme sau mai târziu. Nicio funcție, nicio relație nu te scapă de boală.
Dacă azi refuzi compasiune celui slab, mâine nu te mira când sistemul va trece nepăsător peste tine.
Voi v-ați lovit de cruzimea și birocrația sistemului când ați încercat să obțineți invaliditate pentru cineva drag? De ce credeți că oamenii cu puțină putere uită să mai fie umani sau îi obligă sistemul să devină așa?
